Buni zori, dragul meu! Dimineața aceasta răsare dintre munți. Din veșnicia lor se naște. Din sufletul lor se înalță ca o rugăciune, pe care ochii o rostesc privind crucea de pe Caraiman, iar ea o poartă spre cer, acolo unde toate rugile ajung, unde nădejdile își găsesc împlinirea, ori măcar alinarea. Aici, totul se compune din verdele intens al pădurilor și nesfârșitul cer. Un rai pământesc, care te îndeamnă la reflecții.
În liniștea acestei dimineți de duminică îmi primenesc mintea citind Caietele lui Paul Valery, un jurnal de reflecții în care autorul își nota cu religiozitate, aproape zilnic, între orele patru și opt dimineața, meditațiile sale asupra problemei care l-a preocupat până la sfârșitul vieții: aceea de a afla care este substratul gândirii umane, care sunt mecanismele funcționării mentale, posibilitățile și limitele intelectului.
Mă opresc asupra unui pasaj: „Temeiul iubirii, al căutărilor oare nu este: ce să facem cu această afurisită de viață? Ce să facem cu viața noastră, cu acest disponibil aparent? Unde, spre ce trebuie spiritul să-și arunce glonțul pe care câinele-trup va trebui să meargă să-l caute și să-l aducă?”
Și mă gândesc la propria-mi viață. La simpla, și tot pe atât de complicata și afurisita mea viață. Întrebarea se iscă aici, în locul în care m-au nins primii fulgi de zăpadă într-o iarnă de curând întâmplată, despre care nu credeam că va mai veni, după plecarea ta. Aflu, așadar, că iernile sunt asemeni oamenilor. Se nasc și se sting. Se întâmplă, ne înfrumusețează cu albul imaculat, iar apoi, în urma ei, noroiul se întinde peste viață și destine, până când ciclicitatea timpului îi dă voie să renască.
Despre viață, viața-mi afurisită, nu știu să-ți spun. O parcurg. Cu tot ce compune ea. Știu doar că în afurisenia ei, își găsește loc și bucuria, și puterea noilor începuturi. Căci nimic, în afara morții, nu e definitiv. Plecările cunosc întoarceri. Lacrimile, de asemeni, știu plânsul, așa cum știu și să uite, fie și pentru scurte perioade, chemarea lui.
Un prieten al nostru mi-a spus zilele acestea: „Sunteți tânără, sunteți frumoasă. Nu uitați să trăiți. Nu renunțați la ceea ce trebuie să duceți mai departe, dar faceți așa încât să vă ușurați viața, s-o trăiți. Uitați-vă în jur și veți vedea adevăratele nefericiri, destine eșuate, ireparabilul existenței”. Așa fac! Când totul mă copleșește, privesc la semenii pentru care nicio fereastră spre bine nu se va mai deschide vreodată. Nici măcar cea a speranței, a iluziei. La ei privesc, apoi spre cer și mulțumesc. Privesc dealurile și munții, câmpiile și pădurile. Privesc ograda sufletului meu, și mulțumesc pentru înfloririle care anunță noi primăveri.
Tu, dragul meu ce vezi atunci când privirea îți pleacă spre noi. Spre noi cei iubiți, spre lumea lăsată în urmă? Vezi cumva șansa unei primeniri? Unei reveniri a omului, unei îmbunătățiri a calităților care ar trebui să-i înnobileze firea? Clopotele schimbării în bine le auzi cumva? Aici, deseori se aude doar vaietul în fața degradării. Și nu e vina vieții afurisite. Ci a celor care „ajută” la asprirea ei. Tare aș vrea să-ți aflu părerea. Găsește o cale să-mi transmiți. Înlocuiește-mi visele cu șerpi, cu vorbele tale. Iar eu le voi așterne în file de cărți. Să fiu din nou mesagerul tău, așa cum multă vreme am fost. Dă-mi această misiune.
Cu această rugăminte închei, cu ochii spre crucea de pe Caraiman, din locul în care, de curând, într-o dimineață, iarna m-a botezat cu primii fulgi de zăpadă, după plecarea ta. Acum, soarele îmi scaldă începutul de zi. Vântul îmi mângâie părul, iar brațele munților mă strâng într-o tandră îmbrățișare.
Pe curând, dragul meu!
cu nesfârșită iubire, eu
