Buni zori, dragul meu! Din lumea mea mică te caut, unde îmi permit o baie zilnică de atemporalitate. Când fereastra spre lumea mare deschid, totul se schimbă. Uneori îmi produce bucurie, alteori mă sperie. Câteodată vine și întrebarea „Căreia dintre ele aparțin, pe care-aș putea-o trăi mai eficient?”. Căci nu trăim pentru propria existență doar.
În dimineața aceasta de duminică e multă lumină și o răcoare blândă. Dealuri, piatră, soare și cer cât cuprinde. Acesta este tabloul care mi se-arată acum. Și David Foster – „When a man loves a woman/it’s a man’s world” care sparge liniștea. Simt uneori să aud liniștea cântând. Prea multă vreme i-am ascultat tăcerea.

Apropo de tăceri și de liniște, îți povestesc ceva. Zilele trecute am fost la Biserica dintr-o Piatră, din Năeni, aflată la aproximativ 35 km de Buzău, în satul Vârf, la 600 de m altitudine. Nu-i știu interiorul. Avea lacăt pe ușă. Niciun alt vizitator nu era. Dealurile din calcar care-o împrejmuiau tăceau. O pace edenică plutea peste locul acela. Și clopotnița atât de aproape, de la-ndemână, cum n-am văzut la nicio altă biserică. De regulă, pentru a ajunge la clopot, se urcă pe trepte, se face un efort. Aici, doar mâna trebuia direcționată spre lanțul care-l ajuta să bată. Și-n singurătatea aceea, departe de oameni, de sat, privind clopotul prea liniștit, am simțit nevoia să-l aud. Și l-am auzit. Pentru întâia și poate pentru ultima oară am făcut clopotul să răsune. N-a fost obrăznicie. Nu mi-am dorit să comit o impietate, ci dimpotrivă, a fost salutul meu către Dumnezeu. A fost un adaos de rugăciune, de mulțumire, pentru ceea ce rostisem în gând. O trăire aparte.

Mi-am amintit apoi o întâmplare similară a ta. Erai tânăr, te aflai în Grecia, nu-mi mai amintesc exact unde. Era miezul nopții, și ai făcut clopotele să răsune. Ghida, și puțin mai mult de atât, care te însoțea, ți-a atras atenția că ai comis un lucru grav, pentru care puteai fi arestat. N-ai fost. Nu știu ce te-a mânat pe tine atunci să faci acest gest, dar îl evocai, și cred că l-ai și notat în scrierile tale. Nu cred că Dumnezeu se supără pe noi pentru atâta lucru, când altele mai grele ne trece cu vederea.

Dragul meu, trec în alt registru. În exercițiile mele de supraviețuire, îți spun că weekendul trecut am avut primii oaspeți cazați la „Conacul Muzeul Pietrei”. Un cuplu cam de vârsta mea, din București. El, medic, ea, asistentă. S-au simțit bine aici. Le-a plăcut locul. La plecare, când am stat mai mult de vorbă, el m-a întrebat : „Ce vi se întâmplă? Aveți o tristețe copleșitoare, o permanentă melancolie apăsătoare în privire!”. Ce să-i răspund? Cred că am apucat să zic ceva, până când lacrimile m-au împiedicat. Îmi pare rău că nu pot să ascund trăirile mele, de ochii celor din jur. Nu se cade să-i încarc cu suferințele mele. Dar ei au înțeles, și ne-am despărțit cu bucuria de a ne fi cunoscut.

Sunt suspectată de voluptatea de a mă plânge, de a suferi. Când ți-e bine, brusc te întristezi, mi-a zis cineva. Poate că starea mea de bine, e soră geamănă cu starea de rău. Când se apropie weekendul, alta devii, mi-a mai zis. Așa o fi! Pentru mine, weekendul nu e sfârșitul săptămânii. E sfârșitul unui timp pe care nu-l voi mai repeta în trăiri. E sfârșitul pe care l-am cunoscut în cea mai profundă și dureroasă semnificație. Sunt zilele în care noi ne-am întâmplat, apoi definitiv am fost separați, fără posibilitatea ca lumile noastre să se mai întretaie vreodată.

Tu cum ești, cum îți e privirea? Aripa sufletului ți-e frântă? Cum sunt duminicile veșnice? Acolo, clopotele bat?

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu