Dragul meu, bună seara! Te salut ca și când m-ai aștepta. Ca și când răspunsul tău ar veni. Și vine adeseori. „Bună seara, iubito!”, rostesc vorbele tale de cândva. Ecoul lor m-ajunge și acum. Îți scriu, deși starea nu mă ajută, dar urmează două zile intense, cu oaspeți, vizitatori, fermă, la care se adaugă și altele, și nu vreau să mai treacă o altă săptămână fără să te caut. În ultima vreme, scrisul meu se întâmplă mai greu, și mă mustru pentru acest fapt, dar mi-e greu să mă împart. Sunt multe de făcut aici, și pe tata, pe care mă bazam pentru activitățile mai complicate, trebuie să-l menajez mult timp de acum încolo. Medicul i-a interzis efortul, așa încât multe dintre sarcini i le-am preluat. Cineva m-a găsit strângând lucernă, apoi cărând-o cu roaba 50 de metri până la pod, și urcând-o la adăpost pentru iarnă. „Nu cred că faceți dumneavoastră așa ceva!”, mi-a zis. Ba, să credeți! Fac cu mult mai mult de atât, și aș face și mai mult, dar am doar două brațe, iar energia, în ciuda vârstei, simt că mă părăsește puțin câte puțin. Mă gândesc cu îngrijorare că se apropie culesul prunelor, tăiatul lemnelor și câte altele. Mă gândesc apoi la situația de care m-am izbit de multe ori, când oamenii promit că vin la muncă, și apoi uită. Iar rutina acestor activități nu poate fi ocolită, amânată. Trebuie preluată. De cine? De mine, și de puținii oameni pe sprijinul cărora mă pot baza. Mă doare lipsa scrisului, puținul timp pentru lectură, dar nu le pot face pe toate bine, când mă împart în multe direcții.
Scriitorul Dumitru Velea așteaptă de mai bine de o săptămână un text de la mine, pentru revista „Banchetul”. Apoi, Teodorei Marin i-am promis că voi scrie despre regretatul jurnalist Ion Marin, prietenul tău, care mi-a fost profesor în facultate. Mi-a predat drept constituțional. În curând se fac șapte ani de la stingerea lui din viață, iar Teodora reeditează cartea „Povestea unui jurnalist”, și la finalul ei vrea să adauge gânduri de la cei care l-au cunoscut. M-a onorat faptul că s-a gândit și la mine, și mă întristează că trebuie să scriu la trecut.
Dragul meu, sunt din ce în ce mai obosită. Fizic și sufletește. Mă întreb tot mai des „cum am să le pot duce pe toate?”. Iar răspunsul vine tot de la mine: așa cum s-a întâmplat de un an și nouă luni de când ai plecat. Mă încearcă stări diverse. Nu mi-e foame. Nu-mi este somn. Nu mi-e nimic, în afara unei letargii permanente. Luciana m-a certat astăzi. Mi-a atras atenția că dacă voi continua așa, spitalul mă așteaptă. Mă voi redresa. Am făcut-o de multe ori. Nici ei nu-i e prea bine. Acum m-am întors cu ea de la Spitalul de Pediatrie, unde am stat trei ceasuri. De mai bine de o săptămână o chinuie o otită, iar azi dimineață la patru îmi cerea s-o duc la spital. N-am putut așa devreme. Aveam câteva grupuri anunțate, așa încât am amânat până după prânz.
Despre tine, ce să-ți spun? Că ești prezent în tot și-n toate. Și n-o spun doar eu. O spun aceia care ne trec pragul. Și nu mă refer doar la vizitatorii care întârzie un ceas aici, ci și la aceia care înnoptează la noi. Am noroc de oameni buni, calzi, cu care leg filoane empatice. Unii dintre ei pleacă cu promisiunea de a se reîntoarce, alții îmi lasă date de contact la care să-i caut. De pildă, o familie de avocați din Suceava așteaptă să-i sun când voi mai ajunge în zona aceea pe care am vizitat-o de curând. Apoi, un domn, secretar de stat în Parlamentul României, și doamna lui, specialist în comunicare, P.R. și alte câteva activități pe care le desfășoară în colaborare cu instituții ale statului, mi-au oferit suportul lor în ghidare spre niște lucruri, dacă voi avea nevoie. Lor le-am cerut și scuze, pentru o întâmplare petrecută spre miezul nopții. Au simțit neliniște în zona păsărilor și s-au dus cu lanterna să vadă despre ce e vorba, să ajute cumva. N-au fost deranjați de întâmplare, ba dimpotrivă, au tratat-o ca pe o aventură, ca pe o expediție. Așa sunt oaspeții noștri. Și, dincolo de beneficiul material, pe care, mărturisesc, deocamdată nu-l resimt, e bucuria uriașă de a cunoaște astfel de oameni, de a lega cu ei un fel de amiciție sufletească. Interacțiunea cu ei mă ajută. Îmi dau seama de calitatea umană ce-o am în preajmă, suportul moral de care beneficiez. Mai greu e când noaptea se lasă, ca acum, și constat solitudinea în care respir. Aș vărsa o lacrimă, dar umărul cald pe care ar putea să cadă e înlocuit de hârtie. De paginile unor cărți pe care s-a scris dorul, deznădejdea, speranța și neliniștile existenței. Abisul vieții de aici și de dincolo. Și Whitney Houston, a cărei voce rostește „I will always love you”. Și eu care simt începutul acestei toamne ca pe un sfârșit lent, nemilos, așa cum ți-a fost ție.
Aș mai dialoga cu tine, dar simt cum lunec într-o stare de disperare. Mă simt strivită de povara unor neîmpliniri personale. Oboseala mi-e distribuită echitabil în tot corpul. Și vin două zile intense, cărora trebuie să le țin piept. O voi face! Am convingerea asta, chiar dacă simt această ruptură de echilibru. Tu, odihnește-te, și dacă poți, îndreaptă-ți gândurile și spre mine. Mă ajută!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
