Bună seara, dragul meu! Ce lună, ce seară, ce distanță stă între noi. Ce paradox! Să fiu lângă tine, și palma mea să nu poată atinge cerul senin al chipului tău. E o seară frumoasă, dar rece. Un frig cumplit m-a cuprins. O adiere siberiană față de mine însămi simt acum. La granița dintre cea care sucombă și cea care ar putea câștiga în lupta cu sine și cu toate cele care încearcă s-o dărâme. Mai explicită de atât nu mă simt capabilă, dar am convingerea că înțelegi mai mult decât pot eu să-ți mărturisesc. Oboseala acumulată în aceste zile mă trimite în pat, dar glasul nopții mă îndeamnă să-ți scriu. Dimineața mă va prinde de cu zori în multe activități legate de muzeu și implicit de tine. Căci tot ce se petrece aici poartă pecetea ta, a existenței foste, și a celei ce nu va înceta, chiar dacă plecat pe alte tărâmuri te găsești.

Muzeul Pietrei e viu! Și eu încerc să fiu ca el. Muzeul îmi aduce și oameni prin care uneori pot găsi răspunsuri pe care altfel nu le-aș afla. Care să-mi arate căi pe care n-aș îndrăzni să le parcurg fără îndemnul lor, fără ghidarea de care am nevoie. Oameni de care mă leg cu fărâma speranței, greu de deslușit în structura ființei mele, în găsirea unor soluții în continuarea a tot ce-ai lăsat aici. Așa se întâmplă acum. M-am așezat la masa de scris după discuții lungi cu astfel de oameni, reveniți aici pentru mine. Pentru a înțelege mai bine ce trăiesc, de ce am nevoie și ce ar trebui făcut pentru ca nimic din ce poate fi să nu se risipească. E a doua oară când îi văd, dar am încredere în ei. Vin din domenii care cumva se leagă de ceea ce-mi priește ca îndrumare. Știu că până la izbândă calea e lungă, dar fiecare sfat, fiecare încercare merită efortul. Nu e puțin lucru să ai în preajmă semeni cu care măcar poți vorbi despre ce te neliniștește, ce-ți tulbură existența, despre lucruri ce așează opreliști în continuarea unor proiecte în care s-au investit ani mulți și suflet.

Dragul meu, despre muzeu a fost ziua de astăzi, cu muzeul va continua și ziua de mâine. La primele ore aștept două grupuri din Ploiești, apoi unul din București cu care voi desfășura o activitate în premieră. Irena Drișcu, care deține Agenția de turism „Oameni mulțumiți”, vine cu douăzeci de persoane. Vom avea o acțiune legată de toamnă, în livadă, lângă tine. Vom culege mere, fructele tale preferate, ne vom bucura de gustul lor în suc și plăcinte, apoi vom face într-una dintre săli și o șezătoare literară. Te vom asculta recitându-ți poeziile, vom vorbi despre cărți. La cererea lor, îmi voi povesti ultima carte dedicată ție – „Scrisoare către tine – o sută de scrisori pentru Lucian”. Va fi greu să vorbesc despre conținutul ei, dar știu că nu vei absenta de lângă mine. Mă vei susține ca mereu.

Altfel, dragul meu, noaptea ce și-a deschis larg porțile, și luna care prietenă de singurătate mi-e, mă poartă către vorbele lui Cioran: „Esența vieții rezidă în teama de a muri. Dacă această teamă ar dispărea, viața și-ar pierde rațiunea de a fi”. Înțeleg că dacă temerea aceasta, permanent o am, înseamnă că viața mea nu și-a pierdut rațiunea? Măcar asupra acestui aspect să fiu sigură. Temeri sunt multe, și nu doar în ceea ce mă privește, ci mai ales pe fiica noastră, așa încât iau măsuri. De curând am încheiat vaccinarea anti HPV, recomandată pre-adolescenților și adolescenților. Ieri a făcut primul vaccin împotriva meningitei. Urmează altul peste o lună, în două doze. Dacă cel împotriva HPV are gratuitate, cele împotriva meningitei sunt costisitoare, dar pentru liniștea mea că nu o va pândi acest pericol la un moment dat, renunț la alte lucruri. Cred că de profesie m-am născut asistentă medicală. Nu una oarecare. Ci personală, a celor dragi mie. Așa cum ți-am fost și ție. M-am îngrijit mereu să nu-ți lipsească medicamentele necesare, unele greu de procurat. Iar în sprijin mi-au venit mereu farmacista Teodora Preda, aici, la Sângeru, și Liliana Vlas, la București, o veche prietenă a ta. Datorită lor, în perioada grea prin care amândoi am trecut, am avut întotdeauna ce ne trebuia pentru a nădăjdui că păcălim boala, că o vom putea ține în frâu. Cu sfințenie ți le administram. Îți amintești?

Aș vrea să mă depărtez de zona asta maladivă, dar apar situații care mă țin legată de ea. Sper ca nu definitiv. De aceea fac ce fac pentru sănătatea Lucianei, care mă îndeamnă să nu mă abat de la această grijă și față de mine. Am început, și sper să izbutesc. Nu vorbesc mai mult! Mă întorc la noapte, la oameni, la bucuria de a privi singurătatea lunii. Singurătate ce-i amplifică strălucirea. N-o întristează, nu-i produce lacrima. Ba, dimpotrivă! O arată unică. Învingătoare. Ar trebui să învăț de la ea. Nu crezi?
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu!