Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (120)

giorgiana lansare p2

Dragul meu, bună seara! Nu știu cât e ceasul, dar mă ghidez după noapte. Nu mi-e clar ce mă îndeamnă să-ți scriu. Vin după câteva zile intense, și mai ales după o zi care m-a purtat în lumea ta. De demult, și de azi. Ar trebui să aștept ca tot ceea ce am trăit zilele astea să se sedimenteze. Fiecare gând, fiecare simțire să-și ocupe locul destinat, însă timpul mă presează. Mâine bate la ușă cu cele ce i se cuvin, așa încât pornesc fără să știu dacă rândurile mele vor fi pe măsura așteptărilor tale. Mă împart din când în când între Sângeru și București, iar cel din urmă e mai mereu pierzător, chiar dacă îmi priește. Trebuie să fug întotdeauna, căci locul acesta mă cheamă, și chiar strigă uneori, ca în această seară.

De ce am stat trei zile în capitală? Îți voi povesti câte ceva, redând acțiunile în ordine cronologică, jurnalistic. O invitație, datorată scrisului meu, și unor cunoștințe recent dobândite printr-un prieten, m-au făcut părtașă la un eveniment care se nimerește cu dorința mea de a fi în proximitatea unor domenii artistice pe care nu le știu îndeajuns, dar îmi fac bine descoperindu-le. Teatrul. Fotografia. Creatori de modă. Așa am participat joi la vernisajul expoziției de fotografie „O secundă de teatru”, semnată de Mihaela Marin, ce a avut loc într-un cadru special pe Bulevardul Ion Mihalache, la „Galeria Costumelor de Teatru Doina Levintza”. Fotografiile sunt instantanee din timpul spectacolelor, detaliu important pe care l-am aflat de la autoarea lor. Deci, nimic nu a fost regizat, nimeni nu a pozat. Ochiul și priceperea artistului fotograf au surprins extraordinarele cadre. Pe Mihaela Marin am cunoscut-o recent la Gala Premiilor Gopo. Am vorbit mult atunci, dar prea puțin despre fotografie. Acum am descoperit detalii în plus despre pasiunea ei și împlinirea pe care i-o aduce îmbinarea cu teatrul. Am să redau un citat de pe coperta unui album la care ține foarte mult: „Culcată pe bancheta mașinii, în copilărie, încercam să ghicesc locurile după fragmentele de clădiri proiectate pe cer. Chipuri zărite atunci cu coada ochiului mi-au rămas ca imagini ale bucuriei, durerii, iubirii și nu le-am uitat până astăzi. Timiditatea sau poate discreția m-au împiedicat să le imortalizez. Într-o zi am descoperit magia teatrului, cu întregul cortegiu de imagini și emoții: din culise, de pe scenă, din sala de spectacol. Universul lui „Dorian Gray”, un dans straniu cu personaje hipnotice în costume fastuoase, îmi dezvăluie la fiecare spectacol o altă față. O oglindă magică, de unde ies o infinitate de personaje, în care deseori ne regăsim”.

Eu nu am priceperea de a comenta fotografia, dar știu că mesajul ei m-a ajuns. Mi-a transmis ceea ce arta reușește să transmită chiar și privitorului neșcolit în a-i surprinde esența. Așa cum am înțeles și creațiile Doinei Levintza. Și, vorbind cu creatoarea, am mai înțeles că artistul nu trebuie pus în situația de a-și explica opera. Poate da detalii tehnice, dar atât. Am aflat, de pildă, că durata unui costum, așa cum sunt cele expuse în Galeria bucureșteană, este de două-trei luni. Am mai aflat că o mare problemă sunt croitorii, care nu prea mai sunt de fapt. Apoi achiziția materialelor, și altele. Iar când ai de dus la capăt o astfel de sarcină, timpul te presează, și nu ține cont de greutățile pe care le întâmpini.
Nu-i la îndemâna oricui să fie artist, într-un domeniu sau altul. Greu se construiește semnătura, greu se obțin meritele.

Dragul meu, tu cunoști lucrul acesta, iar în rândurile următoare, numele Marin îl voi menține, schimbând prenumele doar. Ion Marin. Despre el a fost ziua de astăzi, când soția, Teodora Marin, cele două fiice ale lui, familia, prieteni, colegi l-au pomenit la împlinirea a șapte ani de când a plecat. Astăzi, coliva și o carte, una lângă cealaltă, au amintit despre cel ce a fost, și dus la cer rămâne. O carte scrisă de Eveline Păuna, și reeditată acum la dorința Teodorei – „Povestea unui jurnalist – 7 ani de neuitare”. În paginile ei poartă și semnătura ta. Tânăra jurnalistă, pe care am cunoscut-o azi, a avut o misiune grea în scrierea acestei cărți. Eveline e un om complex, cald. Ne despart câțiva ani (eu fiind mai bătrână!), dar ne-am apropiat foarte mult. De parcă ne-am cunoaște de multă vreme, așa am vorbit. Sigur că ne leagă lumea scrisului, aceeași facultate, iată, interacțiunea cu profesorul Ion Marin, dar parcă tot e puțin, mai ales că femeile mai greu și mai rar se plac între ele. Știu, conexiunile între oameni sunt greu de explicat uneori, dar întotdeauna au un tâlc. Pe care îl deslușim la un moment dat. De altfel, azi am avut bucuria să cunosc și alți tineri jurnaliști, la fel de deschiși, de prietenoși. Datorită unui om, unui profesor, unui jurnalist de talia lui Ion Marin, datorită soției lui și ție. Oamenii se cunosc în bucurie, dar și în necaz. Fiecare împrejurare își are menirea ei. Nu-i așa, dragul meu? Îți redau ceea ce scriai tu în postfața acestei cărți, la prima apariție: „Cartea se bate cu uitarea. Uitarea e moartea care vine mai mereu după moarte. Floreta cuvintelor, mânuite sensibil de fosta-i studentă, sper s-o țină la distanță”. Eu cred că așa va fi în ceea ce vă privește pe amândoi. Și mai adaug spusele preotului în timpul slujbei „odihnește-i, Doamne, pe robii tăi, și așează-i în rai”.

Altfel, noi, cei rămași, vom supraviețui, fiecare cum reușește să-și redescopere calea, să-și croiască drumul pustiit de lumina celor care cu iubire i-au ghidat până la ziua plecării. Vom alerga singuri în căutarea izbânzii. Și, poate, o vom și cunoaște, chiar dacă sufletul rămâne pe jumătate în beznă, ca și cerul, noaptea, fără lună și fără stele!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri