Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (136)

giorgiana opera

Bună dimineața, dragul meu! „Bună dimineața, iubito, aș vrea să-i spun celei/
Ce doarme răsfățată, cu mâna pe perna pe care nu mai sunt”, scriai nu demult. Astăzi, primesc aceste versuri ca pe un actual răspuns la salutul meu. Nu mai ești în diminețile mele, perna e pustie. Mă izbesc de absenta ta în fiece zi. Palmele însă nu și-au pierdut nădejdea că te vor găsi. Nu și-au pierdut obișnuința de a mângâia perna în căutarea aflării tale. Împotmolită pe vecie în iluzie, am rămas. Inaptă pentru trezire, pentru adevăr, pentru iremediabil.

Nu știu cum să-ți descriu dimineața aceasta. Neclară îmi pare în tot. Aleg să-i privesc chipul prin surâsul florilor primite ieri de la câțiva prieteni, în avans, pentru ziua mea de naștere. Nici săptămâna care astăzi se încheie nu știu foarte bine cum s-o aștern în cuvinte. Aș începe cu ziua de joi. Cu zorii ei mai degrabă. Un vis tulburător m-a trezit atunci. Un vis în care ai apărut, dar, ca mai mereu, ai venit să-mi accentuezi neliniștile. M-am trezit plângând, și plânsul a continuat mult după aceea. Într-o aglomerație de oameni mă aflam. Câteva chipuri doar îmi erau cunoscute. Căutam cu interes o persoană anume. Am așteptat-o mult. Am întrebat-o, printre suspine, cum ești? Unde ești? Mi-a răspuns zâmbind că ești bine. Că mănânci câte puțin din ce-ți place. M-a uimit! Eu știam că nimic nu mai poți înghiți. Nici picătura de apă, nici lacrima, care alegea să nu curgă la vedere. Precum vezi, caznele tale din ultimii ani, mă urmăresc și azi. Cred că de aceea m-am îndepărtat și de îndeletnicirea gătitului. Cândva făceam acest lucru cu plăcere. Când te-ai îmbolnăvit, și mâncarea nu ți-a mai fost bucurie, am gătit zilnic cu un soi de disperare, ceea ce știam că preferi. Te hrăneam cu o rigoare, de la care nu m-am abătut doi ani, chiar dacă gustul nu-l mai știai. Calea artificială era șansa ca organismul tău să primească ce are nevoie. Îmi amintesc gestul ironic, pe care-l făceai, când îți spuneam ce urmează să primești. Zâmbeai ca atunci când te bucurai cu adevărat de o delicatesă. Dar zâmbetul purta cu sine amărăciunea despărțirii definitive de plăcerile simple ale vieții. Iar eu… doar Dumnezeu știe ce-am simțit în tot acel timp. Poate de aceea m-am îndepărtat de bucătărie. Gătesc din când în când, nevoită fiind, și e lesne de observat. Luciana resimte cel mai bine acest lucru. Mă înțelege, dar sunt momente în care se întoarce în trecut, își amintește mesele de altădată, din vremea în care eram trei. Revin la visul avut, cu rugămintea să-mi aduci și sclipirile de cândva. Cele dureroase rămân oricum în mine. Acestea nu mă părăsesc, oricât aș vrea să le trec în uitare.

Dragul meu, așa a fost dimineața zilei de joi. Seara însă a acoperit tristețea ei. Am fost, după mulți ani, la Operă, împreună cu noi prieteni, dobândiți după plecarea ta. Alexandru Stancu (nepotul scriitorului Zaharia Stancu) și Dana, soția lui. Sunt oameni excepționali. Calzi, comunicativi, cu un simț al umorului, specific celor educați, citiți. Alexandru, pasionat nu doar de literatură, ci și de știință, de medicină, de filosofie, abordează cu lejeritate teme de discuție din orice domeniu. Întotdeauna are argumente solide pentru ceea ce spune. Găsește răspunsurile potrivite oricărei nedumeriri. Și ca el e și Dana, care chiar dacă a trecut puțin pragul primei tinereți, și-a păstrat frumusețea, feminitatea, distincția. De lumea scrisului, Alexandru nu se leagă doar prin bunicul său, laureat al Premiului Herder. Tatăl lui, Horia Stancu, medic endocrinolog de renume, la Institutul Parhon din București, a scris la rându-i cărți. Îți redau câteva titluri: „Când scapătă luna”, poem dramatic, București, 1960; „Asklepios”, roman, București, 1965 (ed. revăzută, 1972); „Fanar”, roman, București, 1968; „Întoarcerea în deșert, roman, București, 1969”. Unii spun că a egalat talentul tatălui Zaharia Stancu, alții spun că l-a depășit. Eu voi avea prilejul să-l descopăr curând, parcurgându-i cărțile.

Acum revin la Operă. „Nunta lui Figaro”, operă în patru acte, de Mozart, am văzut. O operă plină de contraste, cu arii melodioase, care la rândul lor evoluează dintr-un cântec liniștit, într-o explozie sonoră fulminantă. Dirijor a fost bulgarul Kristian Alexander, în vârstă de 55 de ani, exuberant când se cade, așezat când notele îi dictează, zâmbitor publicului din când în când. Am putut să-l urmăresc atent, fiind în primul rând, lângă orchestră și scenă. Apoi, regizor al acestui spectacol a fost britanicul polonez Sir David Pountney, în vârstă de 76 de ani, iar distribuția, din artiști români alcătuită, tineri în mare parte. Un rol important, care a dus la reușita acestui spectacol, l-a avut participarea orchestrei și a corului Operei Naționale București.

Pentru câteva ceasuri am trăit departe de realitatea apăsătoare. N-am jucat rolul indiferenței vis-à-vis de frământările cotidiene, ci am fost parte a unei alte lumi. O lume unde primează esteticul, educația, rafinamentul, eleganța, seninătatea, cultura. Ambientul, arhitectura clădirii, ridicată în 1953, după planurile lui Octav Doicescu, oamenii prezenți, te fac să privești oglinda unei Românii altfel decât se arată zi de zi pe stradă, la televizor, în mass-media. Încă de la intrare, ești atenționat că pășești pe un alt tărâm. Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă, iar celălalt, zborul unor balerini. Tot pe fațadă se găsește și un logo în latină: „ARS GRATIA ARTIS” care înseamnă artă pentru artă sau, cuvânt cu cuvânt, arta este recompensa artei. Eu aș mai adăuga că arta poate fi și evadare în bucuria neobișnuinței, pentru noi, aceia care n-o înțelegem cu totul, în exhaustivitatea și profunzimea ei, dar știm s-o apreciem și să beneficiem de existența ei.
Cu această concluzie închei epistola de duminică. O zi pe care deocamdată o privesc pe fereastră, fără curajul de a o descifra mai departe.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri