AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (149)

Dragul meu, bun găsit! Iată-mă întoarsă din drumurile mele săptămânale. Drumuri parcurse între iluzii și adevăr. Fără această navetă, greu mi-ar fi. Importante nu sunt doar destinațiile, ci și timpul petrecut între ele. Orele în care șofez sunt ceasurile în care eu meditez. Sună surprinzător, dar e o libertate, un zbor al ei, care mie îmi face bine. Gândurile prind aripi, curaj. Însă ele capătă o nostalgie, un parcurs distinct atunci când către casă revin. Ceva se modifică cu totul. Mi-e bine aici, dar e un bine trist și confuz. Un bine care doare, care-mi subjugă ființa.
Poate vei înțelege după ce vei citi rândurile scrise de mine pentru un film de promovare al acestui loc, gândit de maestrul Sergiu Cioiu. Alexandru, un tânăr prieten al maestrului a filmat câteva cadre cu mine aici. Zilele următoare revine pentru a completa acest film, cu Sergiu. Nu știu când va fi gata. Pe imaginile în care apar eu, vocea mea va rosti următorul text, în care te citez și pe tine, cuvintele tale despre minunatul loc pe care, cu multă caznă, l-ai creat:

„Bun găsit, la Muzeul Pietrei, un loc pe care-l veți descoperi așa cum l-a gândit, cum l-a simțit scriitorul și jurnalistul Lucian Avramescu, despre care el însuși spunea că este „nebunia și dragostea mea”!
Douăzeci de ani a trudit Lucian aici, unde a încercat să reclădească satul de odinioară, satul românesc din piatră. De altfel, motto-ul cu care a pornit este acesta: „E loc să se mai nască Brâncuși!”, iar ideea sub care s-a derulat apoi totul, a venit după o călătorie în Brazilia, unde un jurnalist îi vorbea despre vechea noastră tradiție în sculptura lemnului, despre porțile maramureșene. Lucian Avramescu a venit cu o completare: Avem și o veche civilizație a pietrei, a cioplitului ei, dându-l ca exemplu pe Constantin Brâncuși. O, da, cine n-a auzit de „Brancusi”, marele sculptor francez, a replicat jurnalistul brazilian.
Și așa, întors la Sângeru, satul natal, a cărei denumire se trage de la dejugătoarea din preajma unui arbust de sânger, care depășea proporțiile normale ale unei plante de acest soi, înalt până la 4 m, Lucian a început să adune pietre sculptate de meșteri populari, de prin toate zonele țării.
Numeroase teici din piatră, utilizate de bunicii și străbunicii noștri, pentru adăpatul animalelor, râșnițele pe care le foloseau pentru râșnitul cerealelor, ghizduri de fântână.

O replică în piatră a tronului Reginei Maria, de la Balcic, a fost sculptată în urmă cu zece ani, chiar în curtea muzeului. Apoi, câteva cruci duble, foarte rare, cu o vârstă aproximativă de 300 ani, despre a căror simbolistică se știe că ar fi cruci destinate cuplurilor (cei doi uniți în veșnicie, prin brațul lui Iisus).
În cea de-a doua curte a muzeului veți vedea o secțiune cu trovanți din zonă, pietre cioplite de natură, considerate de Lucian a fi dăltuite de Dumnezeu. Apoi, în Livada muzeului, Lucian a simțit să închine și Maicii Domnului un lăcaș tot din piatră.

Redau ceea ce spunea el despre muzeu și biserică: „Muzeul Pietrei a pornit ca o nebunie a iubirii mele de sat, de locul în care m-am (am fost) născut. Este, la fel de puternică, și iubirea de piatră. De mai bine de două decenii, tot ce a produs condeiul meu, s-a așezat aici. Fiecare leu a devenit o monedă de piatră, fiecare carte a devenit o lespede-n zid. M-am dat, pe mine însumi, pe pietre și pe nemurire. De ce, după trei curți și o livadă, la sfârșitul unei coloane fără sfârșit a călătoriei vizitatorului, o chinovie? Toată din piatră – temelii, pe niște vechi pietre găsite în pământ, semn că Dumnezeu a mai fost pe aici, ziduri groase de piatră, acoperișul, dacă o să mai am forță și timp să-l pun în lucrare, din piatră cu șindrilă de piatră, ca porțile de la intrare. Schimnicii au trăit în peștera-chinovie a munților lor, între pereți de piatră spre a deveni nemuritori în iubire. Iisus a fost băgat într-un mormânt de piatră, pentru a învia dând la o parte piatra de la intrare. Eu, stând pe pietre și între pietre, le simt căldura și le-am învățat graiul. Acolo va fi un loc de rugăciune pentru cel ce, intrând pe primitoarele noastre porți, va putea sta singur sau cu ai lui, spre a spune tare sau în gând, cuvintele pe care eu nu le mai pot rosti…
Zidurile au ajuns la patru metri înălțime, cu grosime de 50 cm. Am desenat o alee și am și făptuit prin pietrarii care mai viețuiesc în acești semi-munți, o troiță care arată poteca și drumul. Sper ca secunda mea de veșnicie pe pământ să nu se isprăvească înainte de a termina.”

Secunda lui de veșnicie s-ar fi putut isprăvi, înainte de a termina, odată cu plecarea sa la Ceruri. Însă din Voia lui Dumnezeu și a Sfintei Născātoare, am rămas eu, fiind părtașă, încă de la primii pași, la nașterea acestui loc minunat, ca să-l mențin în viață, să veghez și să găsesc soluții pentru ca oamenii să-l cunoască, să se poată împărtăși de frumusețea și energia care se simte, de aura și magnetismul pe care însăși piatra o conferă.

Iubitul meu, dragul meu, bunul meu Lucian Avramescu era un om tânăr la 70 de ani, cu putere și dorința de a construi multe lucruri durabile peste timp, pentru a le dărui apoi posterității. Avea poftă de viață, pofta de a iubi oamenii, iarba și stelele. Moartea o simțea departe, iar eu, imposibilă pentru un om ca el. De aceea, vă invit la Sângeru, la Muzeul Pietrei, de fapt, o chinovie din piatră, unde omul poate face o legătură luminoasă între pământ și cer. Unde se poate întoarce pentru un ceas, o zi, o săptămână, la rădăcini. La el însuși în fapt, lucru tot mai greu de dobândit astăzi, în lumea dominată de tehnologie, o lume ce pare că se robotizează tot mai mult, și odată cu ea, și noi. Locul acesta are o energie aparte, care vitalizează, care renaște. Și nu o spun doar eu. E mărturisirea celor care au ajuns aici și s-au conectat cu misticul lui. Vă aștept, veniți și veți vedea, veți simți puterea magnetică a zidurilor de piatră ale „miraculoasei!”.

Astfel, veți fi părtași la visul lui Lucian Avramescu și la ceea ce el a prevăzut demult. Locul acesta va fi iubit, va fi prețuit, va fi înțeles așa cum merită! „Atunci, darul meu, făcut posterității, nu va fi fost în zadar!”, spunea Lucian.
Universul acesta care se cheamă Muzeul Pietrei vă așteaptă să-i treceți pragul. Iar eu voi fi aici să vă întâmpin, să vă spun povestea lui pe îndelete, căci de douăzeci de ani sunt parte din el, sau el e parte din mine!”.

Nu știu dacă ești de acord cu cele scrise de mine, însă sunt convinsă că știi că ușor nu mi-a fost, nu îmi este, să te povestesc la trecut. Atât am putut spune. Poate, cu trecerea timpului, cuvintele mele vor căpăta mai multă substanță. Oricum, importantă e amprenta ta, care niciodată nu se va șterge de pe chipul acestui loc. Pentru că tu ești „schimbarea la față a pietrelor”, după cum scriai, nu cu multă vreme înainte de a pleca!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!