Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (55)
Dragul meu, e duminică! A câta? N-am mai îndrăznit să le număr. Ce să fac cu un asemenea bilanț? La ce să-mi folosească? Suferința mi-e din belșug! Pentru ce s-o sporesc? Sunt destule care vin singure, nepoftite, neașteptate, nedorite și care-mi tulbură bruma de liniște ce se așterne uneori în sufletul meu.
Ți-aș scrie o scrisoare de dor, dar nu știu cum. Nu știu cum se desenează dorul în cuvinte, cum se traduce el în consoane și vocale, fără ca acestea să nu cunoască lacrima. Ți-aș scrie o scrisoare de adio. Dar nici asta nu știu să fac. Cum să-ți spun adio când nici nu ai plecat? Ți-aș zice să rămâi. Să mai rămâi puțin. Atâta doar cât să te mai respir o dată. O secundă în care palmele tale să-mi vorbească despre iubirea ce-a fost. O clipă în care ochii tăi să mă arate așa cum doar ei știau să mă vadă. Atât! Atât aș vrea să mai rămâi. Apoi să pleci. Să nu spui nimic, pentru că dacă ți-aș auzi glasul m-aș dizolva în tot ce e mut, în tot ce vorbește prin graiul lui Dumnezeu. Aș deveni iarbă, aș deveni nor, o bucățică de cer aș deveni, dacă te-aș auzi. Așa că pleacă fără să spui nimic. M-am obișnuit cu tăcerea. Strigătul ei mi-a devenit familiar.
Mi-aș scrie mie o scrisoare de rămas bun. Dar ce să-mi spun? Să mă cert pentru neputințe? Să mă dezbar de tot ce știam despre mine și să mă regăsesc, să mă recompun, să mă aflu așa cum nu mă știu? Să-mi spun că n-am voie să abdic. Ce să-mi spun, când aproape nimic nu mai știu despre mine? Unde să mă caut? Spune-mi tu, dragul meu! Tu știi cel mai bine, atunci când e vorba de mine! Spune-mi, te rog! Încotro?
O doamnă, Luci Avramescu, prietenă a scrisului nostru, născută în august, la zece ani după tine, a fost zilele acestea, împreună cu soțul și fratele, în vizită la Muzeul Pietrei. „Toate acestea, pe niște umeri așa mici?”, a spus, printre altele, spre finalul vizitei. Umerii mei nu sunt mici, sunt chiar ușor masculini, mama nimerindu-mă minionă, dar cu o constituție mai robustă. Umerii mei, obișnuiți doar cu greutatea sărutului tău, sunt într-adevăr firavi, dar rezistenți în același timp. Ei pot duce multe poveri, atunci când depinde doar de mine, doar că, de cele mai multe ori, depinde de un cumul de factori, pe care nu-l pot gestiona întru totul.
Ieri am primit o scrisoare de la cineva care mi-a vorbit cum nu credeam că o va face. Cum nu mi-a vorbit nimeni în cele șapte luni. A fost un fel de trezire. Are perfectă dreptate! Ți-aș reda scrisoarea aici, dar o păstrez pentru mine, și o voi citi din când în când. Acel om, pe care-l cunoști foarte bine, la care țineai, și el la tine, mi-a spus adevărul. Un adevăr care doare. Voi ține cont de cele scrise de el, chiar dacă pe unele nu le pot înfăptui, nedepinzând doar de mine. Când sunt implicată doar eu, mă zbat cu mine însămi pentru a birui, și pentru a nu dezamăgi. Pentru a nu-i dezamăgi pe aceia care mi-au acordat încredere, prietenie, sprijin. Dar, ce fac atunci când eu doar suport consecințele a ceva pentru care nu sunt vinovată? Sau poate sunt? Cine mai știe!
Ce să-mi scriu, deci? Ce să-mi mai spun? Să-mi zic adio, Giorgiana de ieri, aleargă spre cea de mâine! Caut-o, iar de n-o găsești, inventeaz-o! Ție n-am să-ți spun adio! Mă despart de tine, ca mereu.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu