Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (57)

giorgiana radu 4 1

Te sărut, dragul meu! Dar nu pentru că azi e ziua internațională a sărutului, ci pentru că așa se salută cei ce se iubesc. Nu e rău că sărutul, gest tandru, prin care el și ea devin unul, are o zi a lui. Poate așa își amintesc și cei care uită să-și sărute partenerii, sau o fac superficial, în grabă, minimalizând esența lui. Sărutul e ca poezia care pornește de la un cuvânt, fără să se știe câte se vor întâmpla până la final. Nuanțe, intensitate, durată. Dar ce-ți povestesc eu despre sărut? Sărutul se trăiește, nu se vorbește! Ori tu l-ai experimentat din belșug.

Știi că și vrăbiile și vrăbioii (așa se numesc partenerii lor, nu?) se sărută? La streșinile casei noastre, în fiecare an, vrăbii și rândunele își fac cuib. Acum, petrecând mult timp pe terasă, le observ foarte bine comportamentul. Dacă la găini, rațe, curci, momentul împerecherii e lipsit de candoare, de gingășie, la vrăbii e altfel. Ele chiar se iubesc. Partenerii lor le curtează elegant, le sărută, mai zboară puțin în preajma lor, apoi se întorc, fac reverențe, probabil până când ele se lasă înduplecate de dragostea lor. Tu erai foarte priceput la deslușirea comportamentului vietăților. Eu nu mă pricep și recunosc, nu sunt foarte atentă, doar că așezându-mi-se la fereastră, nu le-am putut trece cu vederea. Acum mă gândesc dacă e de bine faptul că de la „Guguștiuc”, cum îmi ziceai la început, m-ai trecut la stadiul de „Vrabie”? Mie nu-mi plac guguștiucii. Adică, sunt simpatici, doar că mănâncă boabele păsărilor noastre. Și nu sunt doi-trei, se adună zece, poate și mai mulți, în fiecare zi. Tu le veneai de hac. Eu nu pot. Nici cu praștia nu mă pricep să-i sperii, și n-am nici timp și răbdare să-i urmăresc.

Dragul meu, am pornit de la sărut, și am ajuns la păsările cerești, care pe aici sunt multe, dar nu le cunosc, în afara celor despre care am vorbit. Pentru mine toate sunt la fel. Toate sunt păsări. De unde să știu eu care e mierlă, pițigoi, codobatură? Doar tu le cunoșteai pe fiecare, după colorit, glas, dimensiune, zbor. Nu-ți mai spun nimic, pentru că iar îmi vei reproșa că parcă nu m-aș trage de la țară, și mă alint precum cele de la oraș care n-au văzut, n-au auzit, nu cunosc…Nu-ți răspund! Ba da, îți spun că-mi place cum se iubesc vrăbiile. Sunt cele mai romantice păsări. Dar asta nu le scutește de puțină supărare din partea mea. Fac multă mizerie. Peste tot lasă urme, ca și rândunelele. Dar nu le putem deranja cuiburile. Sunt ani de zile de când s-au obișnuit aici, și nu le putem alunga. Se spune că poartă noroc. Eu știu!?

Lăsând păsările să se bucure de libertatea care le-a fost hărăzită, îți spun, dragul meu, că ieri am primit o carte de la poetul Constantin Preda. Cartea trimisă de la Craiova, se cheamă „biserica din picătura de mir”. Un titlu sugestiv pentru zbaterea în care se află acum scriitorul. În urmă cu câteva luni a suportat o intervenție chirurgicală, din cauza unei tumori cerebrale. M-a sunat, cred, în ziua aceea, la câteva ore după operație, pentru că îmi amintesc că spunea că este încă sub efectul anesteziei. Vorbea greu, dar coerent. Era încrezător, așa cum sper că este și astăzi, chiar dacă scrisul din fiecare zi, îl arată oarecum resemnat, împăcat cu ideea plecării. Nu mai știu ce i-am spus atunci. Cred că nu prea multe. Eram la rându-mi copleșită de trăirile mele, dar și dacă n-ar fi fost așa, nu știu, nu mă pricep să încurajez pe cineva într-o astfel de situație, pentru că la rându-mi trăiesc panica și suferința celui ce mi le împărtășește, și-mi este foarte greu să „mint” că totul va fi bine. M-am străduit să te încurajez pe tine. Știu că n-am reușit. Sau dacă am reușit, a fost doar pentru o secundă, ori m-ai lăsat doar să cred că este așa. Nu reușeam să mă păcălesc nici pe mine, deși Dumnezeu știe cu câtă disperare mă chinuiam, mă agățam de firul firav al speranței. Se rupea și îl reînnodam. Cu fiecare criză se rupea, și iar îl sudam, și îl legam, și îl reclădeam, și …

Ce să-i spun eu poetului Constantin Preda? I-am spus că Dumnezeu nu l-a uitat, că prin această încercare, El doar se face mai mult prezent în viața celui încercat. E modul Lui de a se arăta acelora mai puternici decât noi, pământenii obișnuiți. Și n-am mințit. Am spus ce simt, ce cred, trăind pe viu încercările la care tu ai fost supus. Dumnezeu și-a lăsat fiul răstignit. Fiul pe care l-a iubit. Dumnezeu iubește oamenii, pe toți, însă pe unii îi „răstignește”. Așa cum s-a întâmplat cu tine, așa cum se întâmplă acum cu poetul craiovean. Există un înțeles în durere, dar noi nu reușim să-l deslușim. Cum să vorbesc eu despre astfel de lecții, în fața unui om care trăiește moartea zilnic? Cum să-l încurajez? Organizase o lansare de carte în București, pe care a fost nevoit s-o amâne, din cauza stării de sănătate. A amânat-o pentru la toamnă, când sper să se înfăptuiască, și să rostească versurile sale „nu credeam că voi mai prinde această zi/ nu credeam că o voi mai apuca/ azi sunt curat ca un pustnic…/sunt alt om/curat ca izvorul cel dulce”. Vin cu bucurie la lansare, domnule Constantin Preda! Nu deznădăjduiți! Pe lângă chimioterapie, tratați-vă, din belșug, cu poezie. Ea, doar ea, vindecă. Ea salvează. Scrisul e remediul vostru, al poeților, puși pe rugul încercării pământești. Dacă nu vă e scrisul, nimic nu sunteți. Așa încât scrieți. Scrieți pentru dumneavoastră, scrieți pentru cititori. Scrieți să vă potoliți setea, foamea. Hrăniți tumora cerebrală cu poezie. Până și ea, nebuna, se va potoli, vara va trece, și toamna își va deschide porțile, unele noi, prin care versul va răzbate triumfător! Astfel pot să-i vorbesc, dragul meu, poetului Constantin Preda. Altceva nu știu, nu sunt în stare. Sunt, la rându-mi, un om chinuit de incertitudini.

Aș vrea să mă întorc la vrăbii, la sărut, la candori, dar mi-e imposibil. Voi citi puțin. Mă voi adăposti sub tăcerile lungi ale nopților de vară. Voi șterge lacrima amintirilor. Aștept zorii să descheie nasturii întunericului ce întârzie nepermis …

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri