Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (93)

giorgiana lansare p2

Dragul meu, se apropie miezul nopții. A trecut multă vreme de când nu ți-am mai scris așa târziu. Am un motiv, dincolo de acela că somnul mă ocolește și orice altă activitate îmi e imposibilă. Am încercat, dar gândul nu mă lasă. E, încă, duminică, 12 februarie, acum când încep aceste rânduri. Demult, duminică, 12, nu s-a mai întâmplat. Un an și două luni. Atât a trecut. O fi mult, o fi puțin? Nu știu! Știu doar că dorul de tine mă cerceta astăzi intens, și nu bănuiam de ce, prinsă fiind cu gândurile mele în multe direcții. Spre seară am conștientizat data, ziua, începutul, sfârșitul. Cele două din urmă mă pricep foarte bine a le contabiliza: început și sfârșit. Și duminică.

Dormi, ce faci, cum e la tine? Te privesc și îți aștept răspunsul, care întârzie. M-am obișnuit însă. Sau așa cred. Luciana, în fiecare vineri, când ajunge acasă, așteaptă, te așteaptă să te ivești, și neivirea ta o întristează. Încerc s-o lămuresc. Cum, când nici eu n-am învățat încă realitatea neașteptării? Cum să-i spun că nu te va mai găsi nicicând, în afara amintirii, când eu însămi alerg spre tine, mai ales când lumea pare că se sfârșește, când pașii merg pe drumuri instabile? La tine alerg când mi-e bine, mulțumindu-ți, la tine mă întorc când de greu mă lovesc. Icoană îmi vei fi mereu, dragul meu!

Și astăzi te-am rugat să mă ajuți, să-mi transmiți gândul inspirat. O doamnă și un domn profesor de limba română m-au rugat să scriu prefața unei cărți de poezie, la care au trudit împreună. M-a onorat solicitarea domniilor lor, dar mi-a fost teamă. Am prefațat în urmă cu niște ani un roman de dragoste, e adevărat, dar cum să scriu eu despre poezie? Mi s-a părut mult, aproape imposibil, însă n-am refuzat. Mi-a fost rușine. Am scris așadar. Azi. După ce-am încheiat de citit, după ce-am vorbit cu tine. După ce te-am rugat să-mi fii gând, inspirație.

Zâmbești, dragul meu, dar zâmbetul acesta e din alte timpuri. O, Doamne, cum trece vremea! De curând, în Urlați, orașul debutului meu în viață, m-am întâlnit cu doamna Florica. Mă știe de când am pășit prima oară în urbea prahoveană. Îmi urmărește scrisul, ca și alți oameni care nici azi n-au uitat de alintul cu care m-au botezat în urmă cu douăzeci de ani – „Bebelușa”. Da, doamna Florica mi-a amintit lucrul acesta. Nu mă dezic de perioada aceea. N-a fost ușoară, dar am învățat multe. Eram „mezina”, însă m-au tratat ca pe un adult, m-au sprijinit, m-au prețuit, așa cum la rându-mi i-am apreciat și ascultat. Îi port în gândul meu, iar reîntâlnirea cu mine de acum douăzeci de ani, îți mărturisesc, m-a răstălmăcit puțin. Parcă e prea mult de atunci, iar eu nu înțeleg când s-a isprăvit timpul acesta?

Privește-mă, dragul meu, nu mă satur de privirea ta, dar spune-mi ceva, orice! Alungă năluca neliniștii, dă-mi siguranța de altădată, nu mă lăsa să mă scufund în neputinți. Adu-mi aminte că sunt eu, că am fost cândva parte din tine, și n-am voie să abdic, chiar dacă aripile-mi sunt frânte. Reaprinde vulcanul dorinței, așa cum eu m-am străduit să nu las flacăra scrisului tău să se stingă. Adu-mi aminte că respir, așa cum versul, cu voce tare ți-l citeam, crezând că apetitul pentru creație îți stârnesc, când cuvintele ireversibil se stingeau.

Așează-ți buzele pe fruntea mea, strânge-mă la piept, lasă-ți brațele să mă cuprindă și așa voi ști că ești încă aici, că nimic rău nu mi se va întâmpla. Respirația încă ți-e caldă și parfumată. Amprenta obrazului a rămas la locu-i. Rostește un cuvânt doar și cântecul poeziei voi ști să-l deslușesc. Strigă-mă pe numele neinventat încă, și voi răspunde vocii tale. Fii tu, ascuns în miezul acestei ierni frivole, și voi ști să te readuc înapoi. Amprenta inimii tale nicicând nu-și va pierde urma. Amprenta inimii tale, cu-amprenta inimii mele, dansul neuitării vor valsa mereu, în fiece anotimp. Știu, simt și îți fac această promisiune în miezul nopții, la felinarul singurătății.
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Parteneri