Dragul meu, bună seara îți spun, dedicându-ți cântecul ce acum îmi acompaniază scrisul: Leonard Cohen – „Dance me to the end of love”. De când noi doi n-am mai dansat? De când trupul meu nu-ți mai știe îmbrățișarea? De când, dragul meu?

Iată-mă la epistola cu numărul nouăzeci și șapte. Scrisorile către tine au devenit obișnuință, din care nu mă mai pot desprinde. Dependența de ele mă ține departe de scrisul pur jurnalistic. Nu știu dacă e bine. Scrisorile mele nu sunt opere literare, dar adună în ele trăiri, stări de spirit, nădejdi, disperări, reflecții. Mă învinovățesc uneori de egoism. Îți vorbesc prea mult despre mine, iar tăcerile tale adâncesc și mai abitir prăpăstiile în care deseori cad. Regret că nu am gândit un jurnal în care să țin evidența zilelor, nopților tale. Să nu-ți uit trăirile cele mai intense. Întâmplările din viața de scriitor și cea cotidiană. Să-ți notez vorbele, impresiile despre lucruri și oameni. N-au fost puțini anii în care am trăit lângă tine. Atâtea momente au rămas zidite în timp.
La aceeași masă scriu. Pe același scaun șed. Dezordinea cărților ce-mi sunt alături, e la fel. Cu câte eu s-a familiarizat masa aceasta? Camera toată. Câte întristări, ce zbucium. Câte frământări. De câte ori, udată a fost de lacrimi. Acum nu plâng. Nici nu râd. Caut. Mă adun. Mă gândesc la azi și la ziua de mâine. Viena m-a remontat puțin. Aici, multe sunt de făcut.

Se întâmplă să ți se facă dor de activitatea de fermier, de la care nu te sustrăgeai? Cunosc răspunsul. Primăvara aceasta ne găsește cu mult tineret caprin și ovin. Șase iezi și doi miei. Predomină fetele. Astăzi, ultimul dintre iezii camerunezi, născut în urmă cu două săptămâni s-a bucurat de alintul copiilor care au vizitat Muzeul Pietrei. Luca, un băiețel de cinci ani, din București, nu se mai dezlipea de el. L-a și botezat. Fricosul. Apoi s-a bucurat de leagănul construit de tine. Ba, chiar în locul tău s-a așezat. A fost fericit să afle că scriitorul Lucian Avramescu a stat în acel loc înaintea lui. La plecare mi-a cerut un ou de rață, pe care să-l pună la incubat. I-am explicat că nu-i așa de simplu, dar era convins că păturile mamei îl vor ajuta să aibă un boboc. Ziua de azi aș numi-o „ziua copiilor” la muzeu. Toți m-au înseninat, mai ales că erau la vârsta la care le place să descopere, să afle. Au curiozități. Pun întrebări. Unul dintre ei a mângâiat, apoi a îmbrățișat piatra de la intrarea în biserică. Nu știa de ce. Simțea doar că-i face bine. M-a atenționat că va mai veni, iar eu l-am asigurat că voi fi fericită să-l revăd.

Îți place Livada? Pomii au fost tăiați. Urmează etapa săpatului. Aici, primăria, mă va ajuta. Domnul Stelian Șerban (Birbirel, cum îl alintai tu!) mi-a promis că va găsi doi-trei oameni, care în câteva ore vor afâna solul din jurul pomilor, ca apoi, mama să purceadă la văruirea lor, iar tata să-i stropească. Precum știi, locul acesta necesită multă muncă, și fără sprijinul părinților mei n-aș reuși. Nimic nu se face fără efort. Fără sacrificiu. Fără dragoste. Însă tu cunoști cel mai bine această stare de fapt. Fiecare are o misiune de îndeplinit. Unii o duc până la capăt, alții abdică. Mai intervine câteodată și eșecul.
Dragul meu, te asigur că eu nu dezertez, oricâte greutăți aș întâmpina. Voi găsi până la urmă calea spre lumină. Iar de va fi ca lumina să se stingă totuși, voi ști că am ars până la ultima picătură de ceară.

Strânge-mă în brațe, am vrut să te rog, așa cum îți ceream când Dumnezeu se supăra pe noi. Dar ți-aș cere degeaba. Brațele tale nu mă mai ajung. Mai bine îți îmbrățișez una dintre cărți. În ele ești și vei rămâne, iar căldura cuvintelor tale nu va îngheța niciodată. Spre deosebire de tine, eu încă te pot mângâia. Te pot asculta. Te pot vedea și chiar săruta. Nu fugii de mine! Gând, amintire, timp…

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]