Giorgiana Radu-Avramescu: Scrisoare către tine (XVI)

 

Dragul meu, nici nu știu cu ce să încep. Ziua de azi adună în ea multă durere. Două momente fatidice, care ne-au marcat pentru totdeauna. Zilele mele curg anapoda, deși nu știu dacă acesta este termenul potrivit, dar tu nu mai ești ca să te pot întreba. Săptămâna a început greu. Veștile rele au început să curgă de luni seara, când am aflat că a murit Dan, fratele tatălui meu. Îl cunoști, ne-a lucrat câte ceva la casă, iar Gabi, soția lui ne-a sprijinit câțiva ani, cu treburile gospodăriei. Era tânăr, avea 53 de ani. Deși nu are importanță ce vârstă avea. Eu privesc plecarea unui om la fel, indiferent de vârstă. La 20 sau la 80, mereu mai e loc de trăit, de iubit, de sărutat zorii.

De Dan mă leagă multe amintiri din copilărie. Mai ales una pe care eu n-o știu, dar mi s-a spus de atâtea ori, la fiecare întâlnire de familie, când toți se amuzau pe seama asta, încât am impresia că mi-o aduc aminte. Vinovat pentru neuitarea acestui moment e el, prin ingeniozitate. Se pare că n-am fost așa cuminte precum credeam, și l-am provocat astfel încât mi-a aplicat o pedeapsă care a rămas în istorie. Chiar și în seara asta, când am fost să-i aprind o lumânare, a fost evocată.

Distribuie prietenilor

N-am știut ce să le spun fetelor lui, studente, și nici soției. Mă doare durerea lor. Pentru o clipă am uitat de propria-mi suferință, de mila pentru mine însămi, și m-am întristat pentru ele. Sau ne-am unit în deznodământul tragic. Cine mai știe să deosebească sentimentele între ele? Stările care devin confuze. Se amestecă, se întregește răul cu mai rău, căci bine, de unde?

Apoi, marți, nu doar cele trei ceasuri rele, ci toate ceasurile negre posibile s-au aliniat împotriva mea. Am primit o veste care m-a dărâmat. Bănuiam că s-ar putea întâmpla, bănuiai și tu, și intenționai să faci ceva în sensul acesta, să lași, ca pe multe altele în ordine, dar timpul nu ți-a mai permis. Am plâns două ceasuri, privindu-te. M-am izbit de limita cea mai înaltă a imposibilului, încercând să găsesc soluții. Nu se întrevedea nimic care să aducă rezolvare. După care, ca un soldat m-am smuls din smiorcăială – iar te citez!-, deși a fost de-a dreptul bocet, și mi-am zis că nu pot să renunț. În viață, cel mai ușor e să renunți, nu? Așa că m-am lăsat condusă de ceea ce simt și ce mi-e la îndemână să fac. M-am așezat la laptop și am scris o scrisoare, pe care am expediat-o fără să mai stau pe gânduri, ca nu cumva să mă răzgândesc. Nu eram convinsă că voi avea sorți de izbândă, dar știam cert că nu mai am nimic de pierdut. M-am gândit de asemenea că nimic nu e bătut în cuie definitiv, în afara scândurilor în care plecăm toți, mai devreme sau mai târziu.

Doamna Mariana, prietena noastră, la care țineai foarte mult, și care mă consiliază sufletește și nu numai, iar la București, când merg, îmi bandajează singurătatea, mi-a spus să mă liniștesc, să am răbdare că poate nu va fi chiar așa rău cum se arată. Aseară trebuia să ne vedem, dar n-am fost în stare, am zăcut, m-am chinuit, m-am izbit de disperarea unei femei singure. „Vei fi o femeie singură”, mi-a spus cineva în urmă cu câteva luni. Sigur, contextul în care a rostit aceste cuvinte era altul, nu acela de a-mi face rău, dar m-au lovit atât de tare atunci, mai ales că veneau din partea cuiva la care țin.

Dragul meu, nu sunt o femeie cu totul singură, știu, mi-ai lăsat multă lume bună în preajmă, pe care mă sprijin în multe situații. Doar că de data aceasta ținea doar de mine, iar altădată ținea doar de tine. Așa încât am făcut ce-am putut. Am scris. Tu, multe lucruri ai rezolvat prin scris. Sigur că eu nu am și nu voi avea niciodată forța ta, talentul tău, dar te-am avut pe tine, și mi-e de-ajuns. E destul cât să mă pot ridica de fiecare dată când cad. Nici ție nu ți-a fost ușor. Tot ce-ai obținut a presupus mult efort, multă caznă interioară care-ți mânca somnul, îți neliniștea zilele. Sigur că voi face și greșeli, pentru care te rog de pe acum să mă ierți, însă mă voi strădui mereu să nu te dezamăgesc.

Ce crezi, dragul meu, că s-a întâmplat? Scrisoarea mea a fost cu folos. Azi dimineață am primit un răspuns favorabil. Dar nu e meritul meu. E meritul tău. E rezultatul omului care ai fost, și care vei rămâne, indiferent unde te afli acum. Sub povara zilei de azi, o astfel de veste a venit ca o binecuvântare, și e doar „vina” ta. Îți mulțumesc că-mi deschizi porți ce par ferecate, îți mulțumesc pentru grija ce mi-o porți, îți mulțumesc că exiști.

Iată, așa curg zilele mele. Dă-mi de veste de ale tale. Te las acum, voi încerca să citesc ceva, deși nu cred voi reuși. Voi lăsa gândurile să umble. Sau mai degrabă mă odihnesc, mâine merg împreună cu Luciana, la înmormântarea lui Dan. Dacă vă veți întâlni, ține-l, te rog, aproape. Știi că și pe aici era un tip retras. Nu-l lăsa singur.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu