Dragul meu, „mi-e dor, mi-e durere de tine”. Te citez, dar ceea ce scriai tu atunci, se brodește perfect cu ceea ce simt eu acum. Mă doare tot. Corpul întreg e într-un dezechilibru total. Sufletul nu am curaj să-l cercetez. Apoi, inima e debusolată. Când uită să mai bată, când aleargă dezorientată. Deși se spune că inima nu doare, a mea chiar doare. Tare. Nu-mi dă voie să respir uneori.

Aseară am fost la doctorul Marian Albu, șeful secției Cardiologie, la Spitalul Județean de Urgență Ploiești. E un medic deosebit, lăudat și apreciat de colegi și pacienți deopotrivă. Mi-a cercetat inima în amănunt. Clinic e perfect sănătoasă. Și atunci, de la ce mi se trage?

„Știu că treceți printr-o perioadă mai dificilă”, spune doctorul Albu, care are pasiuni similare cu ale tale. Iubește și prețuiește vechimea, frumosul, tradițiile. La Hârsa, nu departe de noi, a dezvoltat un proiect generos. Restaurează case vechi de patrimoniu. Le reînvie. Este nu doar salvator de inimi, ci și de case, care și ele au suflet, au spiritul acestui popor în ele. Până acum are două. Una dintre ele, de peste o sută de ani, a adus-o de la Secăria, și a renovat-o cu meșteri din Valea Doftanei.

Doctorul Albu știa de Muzeul Pietrei. Și-a exprimat regretul că nu a ajuns să te găsească aici. Vizitatori care ne-au călcat pragul și nouă, și lui, îi povestiseră câte ceva, așa cum mie mi-au relatat ceea ce văzuseră la el. E un om tare fain medicul. Transmite liniște și siguranță, și e și foarte modest. Nu se împăunează cu ceea ce face.

Revenind la inima mea, e sănătoasă, dar suferindă. Și-a pierdut echilibrul. Tu erai echilibrul ei. Acum, neavând pe ce să se sprijine, se panichează. Nu știe să funcționeze singură. Iar eu nu o ajut deloc.

Acum, dragul meu, răsfoiesc conversațiile noastre, îți reascult cuvintele. „Forța mea de scriitor stă în a spune frontal lucrurilor pe nume”. Așa îmi spuneai (scriai) într-o zi, nu demult.

„Emil v-a lăudat, și pe doamna Mihaela și pe dumneavoastră ca fiind vârfuri ale spiritualității ploieștene… S-a cam ales praful de mine, părinte”, îi spuneai în septembrie, preotului Mihăiță Stroe, care venise împreună cu doamna Mihaela Iamandi, de la Consiliul Județean Prahova, să te viziteze. Apropo de părintele Stroe, are o voce divină, iar vorba lui mângâie, așa cum se cade unui mesager al lui Dumnezeu.

„Eu simt că n-o mai duc mult, și nici nu vreau să mai trăiesc legumă. Ăsta-i adevărul. Muncești prea mult, faci și lucruri pe care le poți da deoparte. Nimeni nu te poate înlocui în casă, cu mine, cu Luciana. În două zile mor dacă tu pățești ceva”. Așa îmi scriai, dragul meu, când simțeai că nici mie nu mi-e bine. Și de multe ori nu mi-a fost, iar temerea cea mai mare era să nu pot fi lângă tine.

„Te țineam de mână. Atunci ai deschis ochii. Mi-ai zâmbit și ai zis „dacă e tati aici…”, în sensul că e bine! M-am trezit și am alergat în camera ta. Te-am învelit. Te-ai uitat la mine și ai zâmbit ca în vis”, îi povesteai Lucianei visul tău, când picioarele tale încă mai puteau alerga dintr-o parte în alta.

„M-am învățat cu muțenia, dar nu mă pot învăța cu neputința de a mai putea scrie. Asta mă sperie!”

”Mi-e dor de dealuri. S-a dus tot”

Mă opresc. Nu mai pot continua. Fiecare rând, fiecare cuvânt mă întoarce în timpul acela al zbaterii pentru viață. Nu mă învăț minte. Vezi de ce inima mea sănătoasă se comportă haotic? Pentru că „mi-e dor, mi-e durere de tine”. Sper ca ție să-ți fie bine. Poate că acolo dorul nu există.

Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu