Giorgiana Radu-Avramescu: Singuratica

N-am scris de câteva zile. Nu din lipsă de subiecte. Acestea sunt din belșug, dureroase și grave, chiar foarte grave, privind în ograda țării noastre. Astăzi, după-amiază, am avut un moment de fericire absolută, căci așa e fericirea. Viața ei se măsoară în clipe. Am strâns la piept și am sărutat ca pe un copil mult dorit, romanul meu „La început a fost duminică”. Am și lăcrimat puțin, e drept, în îmbrățișarea de recunoștință și mulțumire Providenței, prin omul meu drag. Aș fi vrut să scriu despre asta, despre faptul că joi, cartea va pleca în drumul ei către cititori, dar „Singuratica” mă înduioșează la fel de tare ca tot ce trăiesc, de altfel.

iedutaE un copil. O fetiță. Un ieduț camerunez care s-a născut în urmă cu trei zile. De ce-am botezat-o „Singuratica”, deși aș fi putut foarte bine să-i spun „Respinsa”? Pentru că mama ei o respinge, o alungă, în timp ce pe frățiorul ei geamăn, căruia nu i-am dat încă un nume, îl hrănește și îl răsfață.

Fiecare încercare a ieduței de a se apropia de mama ei, e un fiasco. Doar fratele ei o acceptă. „Singuratica” are nevoie de laptele matern, pe care, prin subterfugii am reușit să i-l dăm în prima și a doua zi, suplimentând apoi cu lapte artificial, din comerț. Chiar dacă am ales unul mai apropiat de ceea ce ar trebui să fie acest aliment, vom căuta sfatul unui medic veterinar pentru a vedea cu ce putem îmbunătăți aportul nutrițional, astfel încât „Singuratica” să fie hrănită corespunzător până la vârsta la care va începe să mănânce singură lucernă și cereale sub formă de uruială. Dar, până atunci, cei ai casei și cei ai curții se îngrijesc cu drag de copilul respins de mamă.

Distribuie prietenilor

singuraticaMie îmi revine sarcina mai mult în cursul după-amiezii și spre seară. Mă impresionează când văd insistența ei de a-și îndupleca mama să o accepte, deși n-ar trebui. Animalele nu se diferențiază mult față de oameni. Poate deloc.

capraSunt atâtea mame care-și abandonează copiii. Sunt atâția părinți care nutresc sentimente diferite pentru copiii lor. Unora le împărtășesc mai multă afecțiune, în timp ce altora, născuți tot de ei, le arată distanța dragostei. De ce o capră să nu-și permită „obrăznicia” asta? E, până la urmă, dreptul ei. Iar „Singuratica” nu e chiar singură. Ne are pe noi care-i purtăm de grijă, iar ea a priceput iubirea noastră. Când ne vede prin preajmă sau ne aude glasul, ne întâmpină la ușă, și știe că ceva bun i se va întâmpla.

Plânsul ei e ca și cel al unui copil, iar bucuria pe măsură. Când primește căldura brațelor și lichidul cald al biberonului, codița ei își arată mulțumirea. Și noi suntem mai fericiți decât ea!
Știu, ceea ce trăim cu toții azi nu e deloc precum un cer senin, dar simțeam nevoia să vă împărtășesc povestea „Singuraticei” ieduțe.