Toamna, multe mi-a adus de-a lungul anilor. Mai întâi, frunzele galbene, pârguite, apoi pe cele coapte, roșii, de culoarea sângelui care viață înseamnă. Au urmat drumurile singurătății, pe șosele care despică pădurile în jumătăți perfecte. Drumuri care au generat scrisorile mele, pe care sigiliul lacrimii a fost pus. Încet-încet, toamna s-a îndurat și m-a binecuvântat cu iubire, cu noi începuturi. Mi-a trimis oameni, și tufănele și întârziați boboci de trandafiri.

Așa se face și cu toamna aceasta care mi-a prilejuit un lung și luminos drum. Drumul spre Arad, început demult și binevenit acum. Început demult, prin dialogul dintre domnul Aurel Usca și poetul Lucian Avramescu. Continuat apoi prin vocea mea, prin scrisul meu. Au trecut ani și, iată, distanța dintre Sângeru și Arad, în acest octombrie, a figurat doar geografic, altfel, harta sufletului, harta cuvântului le-a adus împreună. Și ce bine le-a fost. Ce armonios s-au alăturat. Prin vers, prin amintirea scriitorului Lucian Avramescu, prin gânduri scrise la intersecția întâmplării de a fi, prin bucurie, prin oamenii care într-o zi de vineri s-au întâlnit în Sala Marii Uniri, de unde fiecare apoi a plecat cu emoție, cu un cuvânt bun de așezat în dreptul inimii, în dreptul amintirii de evocat. Au fost oameni mulți, adulți și adolescenți destui care telefonul au uitat a butona în timp ce acțiunea se desfășura, spre mirarea unora. Au fost poeți, profesori, oameni din diferite profesii și preoți câțiva. Iar spusele fiecăruia, la încheierea evenimentului, mi-au înnobilat sufletul.

De altfel, privind pe fiecare din prezidiu, am citit acordul lor, am citit metafora gândului lor, care senin îmi transmitea. M-au primit, m-au ascultat cu atenție, uimire și admirație, fără să mă știe mulți dintre ei. M-au aflat așa cum sunt, și bucuroși au fost să mă cunoască, cum bucuroasă am fost la rându-mi să-i descopăr, să-i simt aproape de mine, de scrisul meu.
Iar această întâlnire i-o datorez domnului Aurel Usca, iubitor de poezie, de trandafiri, de copii. Acordă sprijin scriitorilor în publicarea cărților, merge în școli pentru a cultiva dragostea de poezie în rândul elevilor, organizează evenimente culturale în județ, ajută biserica sub diferite forme.

„Nu mă ajută timpul pentru câte mi-aș dori să fac. Simt că trebuie să pun și eu o cărămidă la promovarea culturii. Să sprijin prin ce pot educația copiilor. Cred în capacitatea poeziei de a face omul mai bun. Nu-mi pierd speranța, va exista întotdeauna cineva care să promoveze literatura”, mi-a mărturisit domnul Usca.

Aurel Usca e un om obișnuit și neobișnuit. Îmbină zâmbetul cu o seriozitate feroce, uneori. E neobosit în tot ceea ce cu plăcere face. Și, Doamne, câte activități profesionale și câte izvorâte din pasiunea lui pentru frumusețea existenței pământene are! Cu rigurozitate le îmbină pe toate. Are dosare întregi cu poezie și proză ale scriitorilor pe care-i admiră. Cu vădită uimire, m-am regăsit și pe mine, dosarul scrierilor mele de zi cu zi, printre cele ale scriitorilor consacrați. Dacă cineva va fi uitat cândva, dacă vrea să-i fie aflată viața literară, dacă criticii literari vor vrea să caute ceva, într-o zi, cu siguranță vor găsi în bogata arhivă a domnului Usca. El, nu pierde din vedere niciun vers, niciun rând, nicio frază. Ba chiar subliniază ceea ce-i atrage atenția, ceea ce i se pare dumnezeiesc, înălțător.

Iar un om ca el, nu poate fi înconjurat decât de oameni care rezonează, care simt și știu a diseca și mai abitir cuvântul scris. Așa se face că în prietenia lui cu domnul profesor universitar Anton Ilica, „complice” la publicarea volumului „Statuia vie a sufletului meu – Gânduri, cu și fără rimă”, l-am descoperit și eu, dincolo de prefața pe care a scris-o acestei cărți, dincolo de haina profesorală și cea de academician.

Am descoperit un om cu pasiune și pentru viață, pentru natură, pentru sport. Dacă-l asculți, sentimentul este acela că nu-ți mai trebuie lectură. De la el, afli multe. Apoi, simțul umorului de calitate. Conexiunile pe care le face între trecut și prezent, parcurgând etape istorice și literare, viața scriitoriilor și toate câte lumești se întâmplă.

Toamna mea la Arad a durat trei zile numai, dar bogată în simțiri a fost. În descoperiri de oameni și locuri. În zâmbete așa cum demult nu s-au mai întâmplat. În bucuria de a fi împreună oameni care doar la distanță se știau, ori nu se știau deloc.

Poate părea ușor îndrăzneț, dar m-am simțit iubită, acolo, înconjurată de ardeleni cu suflet, cu spirit și cultură. M-am simțit eu, am fost eu, fără barierele distanței, fără protocol și măști. Am fost și ei au fost. Împreună, în zile splendide de toamnă, cu lumină de miere, cu frunze date în copt, cu bucuria versului, cu îmbrățișări și cuvinte, nu doar de post.