o voce caldă
de departe răsună,
se-aude tandru, duios,
ce minune!

când stridente glasuri
tot mai des și-apăsat,
pe la porți ferecate
se-abat

vorbele de miere,
din șiruri de perle
desprinse,
desfac cerul în două,
compun răsărituri,
ținând la distanță apusul

de neunde,
neliniști alungă,
și totu-nflorește,
chiar de e beznă și ger

gura ostenită
de multe primăveri,
gura mea mâhnită,
de prea multe ierni,
dezgheață

vocea tandră,
ca ortensia albastră,
de departe răzbate,
fără tren, fără șea,
doar cu trupul ei
de mătase