Giorgiana Radu: Ce-i în sufletul tău, trecătorule?

Mulțime de chipuri se-arată, pe rând, în negura ceței. Grăbite sunt, încotro, oare, se-ndreaptă? Mimica lor vorbește apăsat și greoi. Prin necuvinte rostesc destinul ce-l poartă.
Cine-s? Arată ca duși la război. Îi cercetez curioasă. Aș vrea să le știu povestea, durerea ce-o poartă. Să știu unde-i zâmbetul, pe ce cărări l-au pierdut?

Ce-i în sufletul tău, trecătorule, aș vrea să întreb. Unde te grăbești, de unde vii, de ce ești trist, astăzi, în aproape Ajun de Crăciun? Răspunsul mi-l dă, neîntrebat, chipul. El e cel care vorbește, care strigă fără voce.

Perechi de ochi, multe și grăbite, traversează bulevardul acesta care pare unul al tristeții. La doi pași, un uriaș Mall, împopoțonat de sărbătoare, adună și măști optimiste, pe alocuri chiar stridente. Râsete vioaie răsună ici-colo, dar falsul se simte negreșit. Iese în evidență, precum uleiul din belșug în ciorbă.

Distribuie prietenilor

Tăcerea, de cele mai multe ori, e mai credibilă şi mai constructivă decât gălăgia afişată în exces. Ca şi iubirea de altfel, care nu trebuie neapărat arătată printr-un surplus de gesturi perisabile. Iubirea se simte de la distanță, trece fibra timpului, parcurge kilometrii infiniți ai cosmosului, ai cerescului, dacă există cu adevărat.

Bucuria, de asemeni, trăită cu adevărat, ar lumina privirile trecătorilor mei. Mi-ar povesti alaiul sărbătoresc al vieții lor. Dar nu-l întrevăd. Ceața densă a acestui început de iarnă pare o trăire veche a intersectorilor bulevardului urbei. Poate n-am nimerit eu aleea fericirii, sau poate că ea nu există decât în filmele americane cu happy end, difuzate intens în acest sezon.

Poate că nu știm să ne expunem fericirea, ori nu știm când suntem cu adevărat fericiți. Strada pe care trec în grabă – graba mea, decisă și nedefinită – pare populată cu oameni mohorâți. Fericirea se poate trăi foarte bine în liniște, și atunci exuberanța noastră, prea domoală, este interpretată pe dos.

Poate că m-am înșelat și trecătorii mei sunt atât de dezinteresați în a-și arăta fericirea încât eu nu m-am lăsat ademenită în prinsoarea lor. Cine știe?