Se crapă de primăvară, greu, ca un travaliu prelung, ca o noapte revărsată mult peste zorii anotimpurilor. Încet, se face târziu peste lume, pentru unii dintre noi. Lampioanele speranței se sting pe rând, înainte de a atinge înaltul, înainte de a se pierde printre laponele din cosmos, figuri stranii pe care sculptorul Apostu le numea astfel.

Niciodată, cuvântul niciodată devine nemilos în tragicul lui înțeles. Acceptarea lui naște luptă, de la care abdici, pierzând onorabil în fața asprei realități. Declarația de dragoste nu-și va mai auzi ecoul. Numele nu-ți va mai fi strigat. Consoanele și vocalele lui au amuțit. Au împietrit în alt timp. Unul care pare atât de departe, încât nu mai știi dacă a fost cu adevărat sau e doar visul, visul din zile splendide.

”Niciodată, iubito, n-am să merg fără tine/Ești prezentă în sângele meu galopând”, scria cândva un mare poet al iubirii.
Amintirile sângerează. Amintirile vremurilor bune nasc durere. Ieri apare ostentativ parcă, arătându-ți că niciodată, nici azi, nici mâine, pomii nu vor mai înflori, primăverile toate fi-vor toamne sumbre.

Tu, omule, devii la rându-ți năluca propriei ființe. Nu știi care ești cel adevărat. Cel care deunăzi se lua la întrecere cu norii, ei alergând pe spinarea cerului, tu desculț, pe iluzii -, ori cel de azi, trădat de îngeri și, pare, chiar de Dumnezeu? Care dintre ei ești tu? Râsul ce se-aude de departe e al tău, sau plânsul ăsta fierbinte?

Niciodată răsună strident peste tot și toate, clopot al tristeții. Vaietul lui cheamă la însingurare. Fugi de tine, de trecut, de amintiri. Ele amplifică neputința. Uită! Altfel, gândul că ceea ce a fost ieri, ce ai iubit, ce ai trăit, ce ai rostit, nu-ți va mai fi îngăduit NICIODATĂ, te mistuie, îți incinerează sufletul.
Doar niște versuri ca din altă lume promit și cheamă ”Niciodată, iubito, n-am să merg fără tine”…