Ce faci cu gândurile? De ce le renegi, le arunci la coșul de gunoi? Sunt ale tale, îți aparțin. Tu le-ai născut.

Toate neliniștile, tot freamătul ființei tale le-a plămădit. Nu fugi de ele, căci te ajung în cele mai de nepătruns grote ale eului.

Nimeni nu a trăit doar în bucurie. Nu s-a inventat viață fără de lacrimi, extaz fără deznădejde, ori avuție fără sudoare. Cea din urmă, poate doar pe alocuri, mai degrabă o falsă aparență sau fărădelege pusă cu intenție la adăpostul dreptății.

Gândurile tale ești tu! Unele dor, altele făuresc. Sunt și gânduri care te trec în granița păcatului. De ele se ocupă altcineva, le decontezi, zice-se, în alt timp. Celelalte te consumă până la disoluție. Se hrănesc precum păsările lui Hitchcock. Ciocurile lor flămânde ciugulesc din carnea rezistenței tale. Înfulecă hulpav, până când ai curajul să le înfrunți. Să le lași să te consume. Să te treacă prin sita fină a disperării.

Gândul nu trebuie renegat, ci mai degrabă rumegat. Cu cât îl îngrădești mai tare, cu atât te chinuie mai mult.

Lasă-l să zburde. Din el se nasc copii, din gândul dorinței și al iubirii. Din gând se nasc mari opere literare. Din gândul hărniciei, al dragostei de frumos, se nasc muzee inedite, nemuritoare.

Din gândul lui Dumnezeu s-au născut florile și frunzele copacilor. Din gândul pământului se naște iarba. Ca și ploaia, gândul năstrușnic al norilor. Ploaia care spală obrajii secetoși, în urma puhoaielor de lacrimi.

Nu ucide gândul! Nu-l izola. Fă-ți-l prieten. E fiu al conștiinței tale, și al subconștientului tău. Ești tu, cu sângerările tale sufletești. Cu temeri și bucurii. Cu amintiri. Cu dor. Ești tu! De aceea doare atât de tare, uneori.

Lasă-te cuprins în chingile gândului, nu fugi. Fuga de sine nu duce niciunde. Ea prelungește agonia doar.