A sosit ziua lungă și înfrigurată în care, trecând spre Capitală, scriitorul Laur Prahoveanu urma să-i vadă ”capodopera”. Nu avea cui s-o citească, cerând o părere. Lumea ei nu cuprinsese până atunci scriitori, ziariști, iar plăcerea de a citi cărți venea parcă din alte galaxii.

Era prânzul și nu se arăta limuzina neagră cu număr de București. A primit însă, printr-un șofer de autobuz, care trecea spre Ploiești zilnic, de mai multe ori, cu navetiști și se întorcea la fel, un bilet. A oprit în faţa farmaciei, unde nu avea staţie, ceea ce i s-a părut straniu.

– Aurelia, a strigat-o el, fiindcă mergea adesea cu acest autobuz și era și consătean cu ea. Cineva, persoană importantă, nu dau nume, m-a rugat să-ți dau acest plic. A clipit șiret și s-a întors la autobuzul care și-a continuat drumul spre Ploiești.

Am pus mâna pe o echipă de zidari în piatră și nu vreau să-i pierd, scria el cu un scris repezit și aproape indescifrabil. Așa că rămân o săptămână aici să-i îndrum, să nu facă tâmpenii. Dacă – ziua de vară e lungă – ai răgaz la închiderea programului, vino până la mine (îi dădea indicații asupra locului unde se află) și stăm puțin de vorbă. Între satul tău și al meu nu e distanță mare. Dacă vezi schele și gălăgie de oameni în salopete o să dai și de mine. Unul dintre ei sunt eu!

Două argumente erau în favoarea tentației de a merge acolo – să-l vadă și curiozitatea de a-i afla părerea despre ceea ce se arăta mai degrabă a fi o nuvelă, decât un material ziaristic. Altele, mai numeroase, îi interziceau plecarea. Ce vor zice părinții ei, aflând că a fost, așa, tam, nisam în satul celălalt? Apoi ar fi sărit ca arși aflând că nu mai vrea să se califice tehnician veterinar, altitudinea supremă la care familia ei ar fi cutezat să ajungă. Auzi, îi umblă gărgăunii la ziaristică!- i-ar fi zis tatăl cu toate că cel mai probabil nu știa ce înseamnă ziarist. Poate vânzător de ziare! Cu autobuzul care-i adusese răvașul și urma să se întoarcă din capitala de județ, pe același traseu, putea ajunge acolo într-o jumătate de oră.

Soarele se așezase pe cer încât toată fierbințeala lui se revărsa parcă numai asupra ei. Va merge să-i arate prima ei operă ziaristică sau nu? Era ca jocul ăla cu petale de margarete pe care și ea îl încercase jucându-se cu fetele de-o seamă: mă iubește, nu mă iubește? Și la urmă rămânea o petală care-i spunea adevărul. Care era adevărul ei?