Nimic nu poate egala o naștere. Poate doar o altă naștere, dar nici așa nu pot fi comparate în simțire, în iubire două aduceri pe lume. Ar însemna să o privezi pe una de infinitul de trăiri, să-i iei dreptul unui copil la unicitate. Nașterea e un moment pe care nu-l poți descrie în adevărata lui intensitate. N-au fost, încă, inventate cuvintele care să strige, să vorbească, să cânte ce simte femeia-mamă într-un astfel de moment.

Așa respira Aurelia cele ce trăise, ce trăia. Astăzi erau acasă! Plecaseră din Spital într-o zi în care iarna venise neanunțată peste toamnă. Ningea tandru, cu fulgi mici și deși, așternuți în covorul fin, imaculat, până la ușa maternității, înadins spre întâmpinarea Laurei. Zăpada, albul ei ceresc îi urmărise de la începuturi părinții, iar acum, la pășirea în lumea cea mare a pruncului, venise să-i binecuvânteze încă o dată. Zăpada era parte a vieții lor.

Așa a primit Laura botezul zăpezii, în prima ei zi de viață în afara spațiului maternității unde își rostise strigătul apariției într-o lume care nu avea de ce să nu fie prietenoasă. Puful neîntinat al fulgilor de nea a sărutat pleoapele și obrajii copilului de lapte.

O priveau în timp ce dormea liniștită în pătuțul ei alb, ales cu mare grijă, și parcă nu le venea a crede. Mai ieri erau singuri, valsând pe notele înflăcărate ale iubirii. Plimbându-se seară de seară în Herăstrău, unde ajungeau străbătând pe jos bulevardul Mircea Eliade, apoi ocolind cartierul rezidențial și prezidențial Primăverii. Glumeau de fiecare dată când treceau pe lângă vila în care locuia președintele țării. Acolo locuiseră și cei dinainte. Ajunseseră să cunoască după chip gardienii, care nu erau mulți. Ironiile erau ba vesele, ba amare, în funcție de comportamentul politic al președintelui, în ziua respectivă.

Mergeau mult pe jos. Își făcuseră un ritual al lor. Le plăcea lăsarea serii pe lac, siluetele copacilor în noapte, forfota relaxată a oamenilor, veniți după o zi de muncă. Mâinile lor care nu se dezlipeau. Se țineau strâns, se jucau, țineau ritmul cu pașii. Vorbeau mult. Despre orice. Despre viață, cărți, scriitori. Despre fericire. „Voi plăti pentru atâta fericire”, se trezea spunând uneori Aurelia, iar Laur îi cerea să repete, căci nu înțelesese bine. Apoi ea tăcea, mulțumită că el nu auzise. Sau, cine știe?, n-a vrut să audă.

Și continuau să vorbească despre Eliade. Mircea Eliade. Aurelia se amuza cum descoperise ea iubirea, citind „Maitreyi”, de trei ori într-o vară. Așa cunoscuse ea sentimentul acela nedefinit și arzător, adolescentin. Din cartea celui ce mai târziu a scris „Tratatul de istorie a religiilor”, o minuțioasă lucrare științifică, fără nicio atingere cu stilul romanului exotic „Maitreyi”.

Laur nu era mare fan al vieții filosofului, dar nu din pricina scrisului, ci calității sale umane. Scriitorul de aici avea ceva a-i reproșa celui ajuns celebru în lume. El povestea despre Mircea Eliade că-și deplângea spre bătrânețe nerozia de a nu avea copii, iar vina era exclusivă a lui. Gânditorul își pusese cele două femei, una iubită, cealaltă soție, să avorteze, atunci când ele îi purtau în pântec rodul. Una dintre ele a și murit în urma avortului, după care se „procopsise” cu un cancer. Da, Laur îl acuza de crimă pe marele scriitor, fără a-i pune la îndoială opera și talentul. Lui îi displăcea omul Mircea Eliade și reușea să iubească scriitorul mai ales. Îi ierta multe pentru că povestise cândva că iubește limba română în care s-a născut, dovadă că visează noaptea doar în ”limba maternă”.

Așa se întâmplau serile lor în parcul Herăstrău. Rătăcind pe alei, ținându-se de mână, printre săruturi și șoapte, povești și realitate, dându-și întâlnire cu Luna, cu scriitori din alte vieți și din alte lumi. Vorbind, ascultând, tăcând. Respirând. Laur inventa versuri pe care le uita repede. Chiar și când burta Aureliei devenise mai mare decât ea toată, n-au renunțat la plimbări, convinși fiind că acest sport va face nașterea mai ușoară. N-a fost să fie!

Se minunau și se amuzau că Laura a făcut așa cum a dorit ea, fără să țină cont de strădania lor. Căci, a merge seară de seară, kilometri întregi, având ca anexă un generos marsupiu interior, nu a fost puțin lucru pentru Aurelia, de care Laur râdea cu poftă uneori, de drag.

Acum, Laura dormea liniștită, vegheată de doi părinți care-o iubeau mai presus de cuvinte, de cer, de stele… Venise prima zăpadă din noiembrie, într-un București care primea ninsoarea blajină, plecată din cer cu valsul ei de puritate, în clipa când ei coborau, în trei, da, în trei, treptele Maternității Polizu, ca pe o binecuvântare. Și copilul lor venise ca o binecuvântare.

De aici începea un alt, minunat capitol al vieții lor, pe care niciunul nu-l bănuise astfel, iar respirația în trei le dădea, fiecăruia în parte, curajul de a sui pante care nu li s-au părut niciodată abrupte.

(va urma)