Zilele curg, orele – fluturi grăbiți ai timpului – zburdă nemilos spre apus, lăsând în urmă dâra amintirilor. Ieri devine de demultul întâmplat, iar azi se grăbește să-l înghită pe mâine care nu se lasă prea mult așteptat. Timpul, inamicul nemilos al omului, are datoria de a păstra amprenta celor ce au fost trăite. Odată cu traversarea noastră prin desișul vieții – uneori verde, alteori cenușiu – se țes întâmplări, momente care rămân captive în memoria afectivă, pentru totdeauna. Biruința asupra timpului este posibilă! Oamenii devin veșnici prin cei care-și amintesc de ei, de faptele lor.

La sate, în special, există un cult al morților. Rudele celor care nu mai sunt au obligația morală de a-i pomeni în anumite zile sau măcar o dată la un an pe cei care s-au dus. Coliva, veșnica pomenire și alimentele împărțite fac parte din ritualul de neuitare. Neuitat este și tataie Petre (bunicul sună prea formal!). S-au împlinit trei ani de când timpul lui pe Pământ s-a oprit. Însă niciodată nu vor pieri amintirile lăsate de el, moștenire sufletească de neegalat. Om harnic, priceput la toate – ca orice țăran gospodar, nu suporta lucrurile făcute pe jumătate și trândăvia. Răsăritul soarelui îl găsea cosind pe deal, la Neaguș – teren departe de casă, unde se ajungea după multe suișuri și coborâșuri. Spre orele prânzului păștea vitele, venea apoi la masă, se odihnea un ceas și continua cu meșteșugul butoaielor, plantatul pomilor sau culesul roadelor, în funcție de vreme și anotimp.

Își dojenea adesea nepoții, nemulțumit de randamentul lor la strângerea fânului de pe Neaguș, la orele amiezii, când vara devenea copleșitoare, aproape insuportabilă. Noi, copiii, dezertam repede, în timp ce tataie Petre, cu zeci de ani pe umeri, nu se dădea învins de soare și muncă. Știa că acest efort îi făcea iarna mai ușoară, animalele din ogradă având hrana asigurată. La vârsta noastră de atunci, ni se părea stranie această îndârjire cu care tataie muncea. Părea deranjat de zilele de duminică și cele cu cruce roșie în calendar, în care lucrul era interzis. Să fi fost, oare, și un refugiu la suferința pierderii a trei fete?
Mi-l amintesc mândru de intrarea mea la liceu. Visa să ajung medic veterinar. N-am reușit să-i împlinesc acest vis, dar era mulțumit și de alegerea mea, Jurnalismul. Îmi cerea să-l lămuresc în legătură cu pensiile. Nu înțelegea de ce, după zeci de ani ca lucrător la Electrica Urlați, avea o pensie așa mică? Se simțea nedreptățit și era nemilos în critica pe care o aducea celor responsabili.

Aud și astăzi pașii târșiți, din fiecare duminică dimineață, la noi în curte. Ne vizita tataie, în timp ce mamaie Dorina se afla la slujba din biserică. Zgomotul pașilor lui avea ceva aparte, ceva rămas pentru totdeauna agățat de auzul sufletului meu. Pașii lui însemnau prezență, iar faptul că astăzi încă îi aud, înseamnă că tataie Petre nu a murit definitiv. Ce faceți, măi tată, ne saluta el. Te auzim tataie, îi răspund eu.

(pentru Ziarul Prahova)