Sunt în situația de a-mi explica imaginea surprinsă artistic în urmă cu vreo doi ani, la o școală din Ploiești, după ce o cititoare/cititor – căci cine poate ști cine se ascunde, astăzi, în spatele unui nume – are nedumeriri cu privire la fotografia ce însoțește materialele semnate de mine în AMPRESS.

„Este greu de înteles de ce Giorgiana Radu are în toate postările aceeași poză cu privirea în jos. Ochii oricărui om spun foarte mult. De ce oare să te simți bine ascunzându-ți privirea?”, se întreabă semnatara Cornelia.

Mărturisesc, este una dintre fotografiile care simt că mă reprezintă. Imaginea transpune ceea ce sunt și rezonează cu ceea ce scriu. Mă simt eu. Cu bucurii, tristeți, îngrijorări. Iar ochii, ochii nu-i ascund, nu i-am ascuns niciodată. Privesc undeva, poate în gândurile mele.

Cu toată modestia spun că ochii mei îmi plac, iar când le adaug și puțin fard (nu sunt adepta machiajului strident) sunt de-a dreptul expresivi. De altfel cred că Dumnezeu mi-a pus tot ce se putea mai frumos în ochi. Alții nici că mi se potriveau. Dacă mai adăuga câțiva centimetri în înălțime nu mă supăram. Dar, să nu-L mânii!

Motive nu am avut și nu am să-mi ascund privirea. Trecutul nu mă bântuie, iar prezentul cu atât mai mult îmi dă motive să-mi ridic ochii, dincolo de cer. Viitorul sper să mă găsească mai înțeleaptă, mai bogată în minte și mai rodnică în muncă, dar nicidecum rușinoasă de mine însămi.

Așadar, dragă cititoare/cititor, fotografia mă arată pe mine. Nu ascunde nimic. Așa sunt eu. Și fericirea o trăiesc melancolic, fără expansiune. Dau în clocot, uneori, în felul meu. Stai fără grijă, nu mă pitesc. Îmi arăt ochii, privind în față oamenii, deși nu cred că e musai.