Giorgiana Radu: Nu se mai nasc țărani

Ciclic se petrec crize identitare. Ale individului, ale societății, ale artelor care zidesc spiritul unui neam, făcându-l nemuritor peste vremuri. Cultura, încă din timpuri străvechi, a adunat și a despărțit individul de semenul său. I-a ținut laolaltă pe cei care au știut că omul n-are nevoie doar de pâine pentru a se hrăni, setea de cunoaștere fiindu-i nepotolită.

Pe măsură ce aflăm lucruri, conștientizăm cât de puțin știm de fapt. Câte sunt de citit, de ascultat, de văzut, iar noi irosim timpul, de multe ori, măturând iluzii deșarte, pe caldarâmul cotidianului pompos.

Azi, când ne e totul la îndemână, ni se pare că nu mai avem nevoie de trecut, de tradiții. Fericirea pare și ea născută odată cu noi. Lipsită de gadgeturi, jucării și jocuri sofisticate, copilăria bunicilor, străbunicilor ni se arată posacă, atingând apogeul plictisului. Nimic mai fals!

Distribuie prietenilor

Filosoful Dumitru Velea spune că ar interzice fabricarea jucăriilor pentru copii. I-ar îndemna să și le confecționeze singuri. Septuagenar, își amintește cu mare bucurie de anii în care, din lut ars, modela animăluțe, tractorașe, figurine pe care mai apoi le desena cu negrul cărbunelui. Oamenii satului îl treceau drept artistul comunității și-l priveau cu o anume evlavie fiindcă și Iisus făcea rândunele din lut. Nu-l învățase nimeni, nu-l ajuta nimeni. Era talent, bucurie și dorință.
Astăzi, scriitorul Velea modelează din cuvinte poezii, eseuri, piese de teatru, dar pășește fericit pe potecile copilăriei, ori de câte ori are prilejul să le evoce.

Sigur că vremurile sunt altele și fiecare trăiește timpul în care s-a născut. Dar poate fi de folos întoarcerea, privirea peste umăr la ce-au trăit cei de dinaintea noastră? Măcar ca reflecție?

Brâncuși, țăranul Brâncuși, nu doar că nu și-a uitat niciodată originea, dar și-a păstrat deprinderile patriarhale, de la care n-a abdicat, nici atunci când statutul său artistic căpătase altitudini amețitoare, remarcate și apreciate de personalități internaționale.

Petre Pandrea îl arată pe Brâncuși ospitalier și generos cu alții și cumpătat cu sine. În atelierul-salon de la Paris, artistul își primea amicii cu „praznice homerice”, în timp ce el adopta un regim lacto-vegetarian în cele șase zile ale săptămânii de lucru. Era vorba de o cumpătare rurală, spune Pandrea, întrucât țăranul autentic este omul cumpătării.

Acum, țăranul nu mai e nici el ce a fost. E cumpătat forțat, străin de pământul lui adesea și uituc în obiceiurile pe care Pandrea le descoperea la compatriotul său genial din inima Parisului. Pensia, salariul nu-i permit țăranului de azi îmbuibarea, așa încât nu poate fi vorba de ospăț. Apoi țăranul brâncușian nu prea mai există. Există doar șansa de a se mai naște artiști mari, chiar geniali. Cea mai mică șansă, în mod aproape straniu, e să se mai nască țărani.

Scriam, la început, despre criza identitară. Să coborâm de pe soclul țăranului care a cioplit Masa Tăcerii sau Măiastra, la poiana cu țăranii sfătoși ai lui Marin Preda. Cineva, pus pe glume, vizitând la Sângeru, Muzeul Pietrei, cu lucrări ale pietrarilor țărani, a întrebat dacă pe Ilie Moromete îl avem pe undeva. Nu, el pare a nu mai fi, nici în Siliștea Gumești din Teleorman și nici în satele noastre prahovene. E în spiritul pietrelor doar și cine știe să caute, îl află.