Copiii se nasc prematur, oamenii mor înainte de vreme, toamnele apun în mijlocul primăverii, iar eu sunt aici, în uriaşul sat Terra ( cum spune un scriitor contemporan), binecuvântată de destin, de Dumnezeu, de viaţă. În lume mocnesc prea multe conflicte belicoase, foametea usucă vieţi neconsumate, bolile sărăciei macină trupuri care abia dau în rod, în timp ce eu sunt aici, la adăpostul propriei vieţi, recunoscătoare pentru tot ce am, pentru tot ce sunt.

Nemulţumirile bat de departe secundele fericirii. Oamenii, mult prea preocupaţi de bunăstarea vecinului, nu mai conştientizează clipa bucuriei din ograda sufletului lor. Orbiţi de superficialitatea luxoasă a convivilor, aceştia uită de propriile gânduri, de autoanaliza atentă care le-ar arăta cât de mult au în puţinul nepreţuit.

Michelangelo îşi considera colegii de breaslă care utilizau vopsele în ulei, pămpălăi. Subscriu în ceea ce priveşte termenul din urmă, pentru cei care nu conştientizăm binele care ni se întâmplă, privilegiul pe care-l avem în comparaţie cu adevăraţii nefericiţi ai Planetei. Marele artist susţinea cele scrise mai sus, motivând că aceste vopsele, uscându-se mai lent, permiteau retuşuri, ceea ce arăta despre cei care le foloseau că nu erau cu adevărat talentaţi, dacă nu reuşeau de la bun început o lucrare. Eu îndrăznesc să utilizez substantivul, cu valoare de adjectiv deloc blând, în speranţa trezirii celor care nu reuşesc, încă, să vadă preaplinul vieţii lor, lamentându-se între neîmpliniri şi lipsă de noroc.

Sigur că avem o ţară cu frumuseţi incontestabile, dar la cârma ei se află inşi care au grijă s-o ciuntească nemilos. Sigur că nu toţi ne permitem haine şi maşini de lux sau case pe plaje exotice, sigur că … Dar, mai presus de toate acestea, fiecare avem o viaţă. O viaţă pe care o putem trăi frumos, fără snobisme. O viaţă pentru care suntem datori să evoluăm, să ne construim, în primul rând pe noi, ca fiinţe educate, înţelepte, cu o scară a valorilor din care să lipsească parvenitismul, grobianismul, dorinţa expresă pentru funcţii şi putere.

Nu putem pretinde o societate mai bună, mai solidă moral, dacă nu începem cu noi. Ştiu că e mai uşor a ne plânge şi mult mai greu să clădim ceva, fie şi propria personalitate. Niciodată însă nu e prea târziu să ne trezim, să fim cu adevărat.

Auzim, vedem, mirosim, simţim. Trăim. Restul depinde de fiecare. Nu degeaba s-a inventat proverbul “Cum îţi aşterni, aşa dormi”. Cert este că nimeni, în afară de noi, nu poartă vina aşternutului incomod pe care dormim. Eu, astăzi, mă declar recunoscătoare pentru ceea ce am, pentru ceea ce sunt.