Giorgiana Radu: Regina Maria, unitatea de măsură a patriotismului – Jurnal de suferință

 

Maria, Regina tuturor românilor”, așa cum semna Regina Reîntregirii, în perioada de după unirea vechilor provincii românești cu Regatul României, în iarna lui 1918, poate fi trecută în compendiul marilor personalități istorice drept unitatea de măsură a patriotismului. Războiul a dezbinat familiile regale europene, le-a distanțat, astfel încât legăturile de sânge s-au găsit în tabere adverse, luptând fiecare pentru credințele sale.

Regina Maria, ajunsă în Țara Românească prin lucrarea întâmplării neîntâmplătoare, cea care a susținut aderarea României la Antanta (Anglia, Franța, Rusia, Italia, Serbia, Japonia și Belgia), și-a asumat fără rezerve rolul de responsabil în ceea ce privește destinul unui popor. Popor pe care l-a slujit cu credință, iubire și suferință. Învinuită de intrarea noastră în Război, denigrată în presă de adepții Germaniei, Regina Maria a fost nezdruncinată în convingerile sale.

Ce dimineață frumoasă, cât de tăcut și liniștit e totul, dar eu știu că va fi război. Război! Soarele strălucește și va fi război”, își spune Regina sie-și, în august 1916, când avea să izbucnească – și pentru România – Primul Război Mondial,  reprimându-și teama în fața celorlalți – oameni apropiați, slujitori sau posibile urechi străine infiltrate în preajma Familiei Regale -, și inspirând armonia unei zile splendide pe care nu știa dacă o s-o mai trăiască, poate, cândva.

Indignată de atitudinea Regelui Ferdinand și a fiului lor, Carol, și de ezitarea lor de a merge pe front, în mijlocul soldaților, „Regina – bărbat” își deplânge neputința statutului de femeie în raport cu îndeletnicirile militare, într-un manifest scris în jurnalul pe care l-a ținut cu sfințenie, ca o conștientizare a rolului său în istoria României ce avea să se scrie, odată cu începerea războiului: „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aș duce peste tot, aș vedea totul, aș vorbi cu soldații și aș rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore și ar pleca bucuroși la luptă în numele meu – aș fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aș vrea să fiu eu rege – poate aș fi un rege rău, dar n-aș îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aș obliga pe toți să-și facă datoria de dimineața până seara, cu cuvinte aspre și fapte și mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experiențe, e vremea pentru acțiune, acțiune fără ocolișuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare și lipsă de vlagă pun în primejdie țara”. (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediție îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).

În lupta de la Turtucaia, cap de pod al armatei române pe malul drept al Dunării,  forțele bulgaro-germane au ucis peste 6.000 de români, în timp ce alți 30.000 au fost luați prizonieri.

În București și Chitila, avioanele – păsări ale morții, cum le numea Regina – au făcut la rându-le numeroase victime.

În vizitele pe care le efectua zilnic în spitalele organizate în diferite zone din țară, Regina îi „trata” , pe soldații răniți, cu flori, dulciuri și țigări, iar ea primea ca răspuns la suferința lor, nădejdea că va deveni „împărăteasa tuturor românilor”: „Când îi întreb dacă suferă, îmi spun „Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor”.

Suferința soldaților schingiuiți în război a fost trecută prin filtrul sufletului Reginei. Durerea lor, resemnarea, iubirea, neputința au fost trăite de Regina Maria deopotrivă cu ei și, uneori, poate într-o mai mare măsură când simțea că nu-i poate salva de moartea care lua locul vieții tinerilor patrioți.

Veștile venite de pe front se contraziceau. Pe lângă moarte, războiul crea confuzie, se țeseau intrigi, în special la nivel înalt. Regina se arăta îngrijorată la scurt timp de la începerea războiului: „Mi-am pregătit sufletul să țină piept la orice, mai puțin la asta…să-mi fie rușine cu armata noastră…Parcă aș putea purta pe umeri orice, mai puțin gândul că soldații mei sunt lași – o! așa ceva nu vreau să aud!” (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediție îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).

Pe prim-ministrul liberal Ion I.C. Brătianu, Regina îl descrie în jurnalul său, în primul an de război, ca fiind un om al vicleșugurilor, fără spirit militar, care își pierde curajul, acceptând chiar și concesii rușinoase.

Ernest Ballif, de origine franco-elvețiană, adjutant regal, și Barbu Știrbey, om politic, sunt cei doi oameni de încredere, pe care Regina Maria se baza în aproape orice împrejurare. De altfel, Știrbey trecea și drept prieten intim al Reginei, cel care îi cunoștea cel mai bine durerea, bucuria și necazul, așa cum reiese din scrierile sale.

Regina Maria avea credința că în timp de război, bărbații luptă, jertfindu-și sângele, iar femeile trebuie să aibă abilitatea de a-și oferi zâmbetul, indiferent de duritatea situației,  adresându-le, totodată, vorbe de încurajare. De foarte multe ori, chiar ea a respectat aceste reguli nescrise. Într-o singură împrejurare, zâmbetul nu i-a mai desenat chipul, nici chiar „obligată”  fiind de codul protocolar al capetelor încoronate. Cele trei săptămâni de agonie ale mezinului Mircea, bolnav de febră tifoidă, au trecut-o pe Regina Maria prin cel mai aprig purgatoriu al suferinței și neputinței. Așa cum ea însăși mărturisește, e mai ușor de trăit suferințele altora decât cele proprii. Cei trei medici, Romalo, Ion Cantacuzino și Vasile Voiculescu – poet, au făcut posibilul și imposibilul pentru salvarea copilului „zvăpăiat” pe  care boala îl făcea să piară câte puțin în fiecare zi. Pasajele din jurnalul de război, în care Regina descrie fiecare moment, de la îmbolnăvirea micului principe, și până în ziua în care acesta s-a stins în brațele sale, sunt tulburătoare. O mamă nu poate citi aceste rânduri decât printre lacrimi, trăind durerea care nu a fost a Reginei, ci a femeii-mamă,  Maria Alexandra Victoria.

Cum nicio tragedie nu vine singură, la ușa Familiei Regale stau să-și facă intrarea multe altele, care afectează de astă dată întreaga populație. După ce germanii au ocupat Craiova, iar bulgarii au trecut Dunărea, la Zimnicea, înaintând spre București, Regina Maria se vede obligată să părăsească locuința de la Buftea, împreună cu cei patru copii ( Carol avea 23 de ani și trebuia să fie pe front, printre soldați), lăsându-l pe Mircea (singurul  dintre copii cu care vorbea limba română) sub lespezile de piatră ale bisericii de la Cotroceni. Cu inima frântă și bulversată de faptul că Regele Ferdinand se afla sub influența Statului Major, lipsit de viziune și atitudine, în care, ca și astăzi, exista un mare interes pentru funcții care depășeau abilitățile celor numiți, Regina Maria pleacă în exil, la Iași.

Sub povara gândurilor iscate de incertitudinea zilei de mâine și „în căutarea unui acoperiș”, Regina și cei ce o însoțeau își amenajează noua locuință în casa Corpului Armatei: „clădirea nu e primitoare, are urâțenia și vulgaritatea clădirilor publice românești, dar e solidă, în stare bună și are camere multe” (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediție îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).

Mutarea în Moldova nu o ține pe Regina Maria la distanță de situația tensionată din țară. Este informată despre fiecare izbândă sau eșec. Cu trei sferturi din țară sub asediul adversarilor și pe fondul relațiilor încordate dintre ea și Brătianu – conflicte din motive de viziune, Regina Maria primește  propunerea de a merge în Rusia pentru a cere ajutor spre salvarea țării. Deși acceptă, sora ei Ducky știind „furtunile” sub care se afla și Rusia în acel moment, o sfătuiește să nu meargă, luându-se hotărârea să plece Brătianu și Carol.

Iarna 1916-1917 a fost una aspră, așa cum nu se mai văzuse de ani buni. Frigul, boala, dezordinea – provocată de neimplicare, de neîndeplinirea obligațiilor  celor „obligați”, au dus la numeroase victime și declanșarea unui haos general în rândul civililor dar și al soldaților. Deși recunoscătoare generozității rușilor, care au trimis  ajutoare în țară (săpun, pâine, căciuli, cămăși, pește afumat …), Regina Maria, cu un simț al privirii în ansamblu asupra vieții și viețuirii, foarte bine dezvoltat, constată un lucru îngrijorător: „Rușii, veniți ca salvatori, s-au dovedit în curând a fi o greutate în plus. Ne-am bucurat să-i vedem, însemnau oprirea inamicului, speranța de a ne păstra o parte din teritoriu, dar nu s-a gândit nimeni la cealaltă primejdie: foametea! Mulțimea aceasta nenumărată de ruși trebuie să mănânce! Proviziile aduse au fost neîndestulătoare, așa că au cumpărat tot ce au găsit – bani aveau destui, iar pofta le era mare! Țăranii nu și-au dat seama că, în curând, banii nu le vor mai fi de nici un folos, fiindcă ce ar fi putut cumpăra într-o țară care dăduse totul?” (Jurnal de Război 1916 – 1917, ediție îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).

Erau momente când resursele sufletești ale Reginei secătuiau sub povara durerii. Moartea lui Mircea, „băiețelul inimii mele”, lăsase răni deschise  care păreau că nu se vor vindeca vreodată. Războiul „ciopârțea” România sub neputință și, poate, neștiință. Puterea executivă a Reginei Maria era limitată. Putințele ei aveau libertate deplină în sfera socio-umană. În rest, implicarea sa în domeniul politic era indirectă, reușind, prin uriașa putere de convingere, să se impună în anumite situații, în special în cele grave, ajunse la limită.

Din filele jurnalului, devenit pagini reale de istorie, reiese faptul că și acum 100 de ani, cei de „la putere” nu dădeau dovadă de patriotism adevărat, substituit fiind de lăcomie și profitul personal, iar „omul potrivit la locul potrivit era detestat”:  „…Mi-am pierdut încrederea în cei care ar trebui să cârmuiască și să conducă. Cred că celor care au dictat și au îndrumat li s-a îngăduit să se folosească de mijloace necinstite și nedrepte, care nici azi nu sunt pedepsite îndeajuns, astfel încât nu există nici urmă de ordine adevărată sau de patriotism adevărat, ci doar o lăcomie egoistă și dragostea de profit personal” (Jurnal de Război 1916-1917, ediție îngrijită de Lucian Boia, Humanitas, 2014).

Făcând o paralelă a vremurilor de atunci și a celor din prezent,  găsesc un alt punct care de-a lungul secolului a rămas la același nivel – drumurile: „drumurile românești nu sunt nici pe departe odihnitoare”, scrie Regina, referindu-se la „hurducăturile” suportate în deplasările zilnice făcute în spitalele improvizate.

Sub povara numeroaselor greutăți genearate de război, Regina Maria găsește energia fizică și interioară de a scrie. Sceptică asupra forței sale intelectuale, dar totodată sigură pe simplitatea scrierii care avea un impact sufletesc uriaș asupra celor ce-i citeau textele, suverana României publică materiale ce vor da naștere volumului foarte apreciat, „Țara mea”.

Ziua Națională, 10 mai, din primul an de război, o copleșește pe Regina Maria, prin amintirile din anii tinereții sub domnia „unchiului și mătușii”, Carol I și Regina Elisabeta, când această zi purta cu sine fericire, glorie și biruință. Acum, acest 10 mai în plin război, îmbrăcat în cenușiu și pregătit, poate, și de doliu, isca întrebări dureroase despre București, despre posibilitatea întoarcerii vreodată în acel loc în care Familia Regală își „abandonase” fiul cel mic, pe Mircea, în mormântul de la Cotroceni.    (va urma)

(material publicat în Revista Banchetul)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.