Giorgiana Radu: Și dacă toamna ar vorbi …

Toamna vorbește. Spune atâtea povești prin culori, prin fumul ceței, prin picăturile de ploaie, prin mângâierea rafalelor de vânt. Trebuie doar să știi s-o asculți prin necuvinte. S-o mângâi cu privirea, s-o îmbrățișezi cu sufletul, s-o auzi cum își strigă durerea când pașii îi strivesc frunzele ruginii, îmbătrânite prematur. Dacă-am tăcea puțin și am lăsa-o să vorbească despre fericire, nefericire, despre viața ei de toamnă, care durează doar trei luni într-un an, oare ce ne-ar șopti? Câte lucruri nu am afla de la acest anotimp când splendid, când îmbufnat? Ne-ar învăța, poate, să fim senini ca zilele lui calde, când soarele accentuează auriul gutuilor și roșul sângeriu al merelor. Sau, ne-ar îndemna să cugetăm mai mult, să nu inundăm cu mânie Universul. Să tropăim prin viață discret, așa cum ploaia se prelinge pe geamurile casei, atunci când doar o vezi și n-o auzi cum se izbește în transparența lor. Și, dacă toamna s-ar face auzită, ce ne-ar împărtăși despre această lume, despre oameni și neoameni? Cum ar povesti ea despre păsări, despre fluturi, despre bubureze? Despre aceste vietăți care fug, se îndepărtează, se ascund când simt foșnetul rochiei maronii ce-și întinde poalele peste natură, așternându-se în așteptarea iernii, așa cum ziua, fidelă, își întâmpină noaptea care o completează.
Toamna se naște, trăiește și moare. Se stinge încet, sub privirile noastre, devine cenușie, varsă lacrimi reci și aspre, îngheață treptat, disipându-se în anotimpul alb. Începe să ne fie dor de ce pierdem. Și ce pierdem? Pierdem darurile toamnei. Mai rămâi o zi, o lună, un an, îmbufnato, fericindu-ne cu paleta ta coloristică unică.