Giorgiana Radu: Strigătul disperat al părinților și sistemul medical neputincios

 

S-a scris mult despre cât de bolnav este sistemul medical românesc, despre exodul medicilor din țara noastră. De asemenea, au fost relatate numeroase cazuri de malpraxis și tototdată cum au fost huiduiți, adesea nedrept, medici importanți din România. Dacă munca lor nu poate fi remunerată la nivelul la care ar trebui, măcar să nu-i terfelim fără argumente solide.
În urmă cu câteva luni am trăit, ca mamă, momente de spaimă de nedescris. Am ajuns cu fiica mea, de nouă ani, la Urgențe, la un Spital de Pediatrie. O ambulanță, solicitată printr-un apel la 112 ne-a transportat, ajungând acolo pe la orele 17.00, într-o zi de weekend. Am menționat ora, fiind un reper important pentru cele ce urmează să vă împărtășesc.
Asistenta de pe Ambulanță, care și-a îndeplinit misiunea exemplar ( am avut și ghinionul să interacționez, în alte împrejurări, cu o duduie care nu avea nicio legătură cu această profesie, nici ca pricepere, nici ca bunăvoință), i-a relatat medicului cazul și am fost invitate să așteptăm pe hol, alături de alte 10 mame cu copii, urmând a fi chemate, în funcție de ora sosirii și gravitatea cazului. Un singur medic și vreo două asistente încercau să facă față micilor pacienți care se înmulțeau pe măsură ce trecea timpul și deveneau nerăbdători și surescitați.
Imaginea era dezolantă. Copiii, cu vârste diverse, unii de doar câteva luni, plângeau, tușeau până ajungeau să verse, iar alții gemeau în brațele neputincioase ale părinților. Din când în când, la un interval care părea o eternitate și ceva pentru durerea copiilor pe care noi, adulții, o resimțeam înzecit, era strigat câte un nume care urma să ajungă în cabinetul doctorului de gardă. Părea că totul se petrece într-un ritm care devenea din ce în ce mai greu de suportat. Revolta părinților nu a întârziat să apară. De acum nu plângeau doar micuții, ci și părinții, și mult mai apăsat.
Incertitudinea, teama și faptul că unii intrau înaintea celor veniți întâi i-au determinat să reacționeze. O mamă, transfigurată de furie, dă buzna peste medic și îi cere semnătură pentru a merge cu fetița în altă parte. O altă mamă se simte nedreptățită din cauza etniei și devine aproape violentă cu paznicul spitalului, în timp ce un tată își ceartă soția că nu are îndrăzneala să intre cu copilul, fără să-și mai aștepte rândul. La toate aceste reacții, medicul, o doamnă la vreo 50 de ani, care mi s-a părut dedicată profesiei, a răspuns, e drept fără să fie auzită, „poate vreți să plec și eu în străinătate!”.
Copii, tineri și bătrâni avem nevoie de medici. În unele comune, medicii de familie fac programare unui bătrân care are nevoie de un consult, de o adeverință pentru internare, de o rețetă, la o săptămână sau două față de momentul în care sunt contactați, ceea ce mi se pare nedrept, iar uneori de-a dreptul criminal. Adeverința vine uneori degeaba. Cine se face vinovat de modul în care sunt tratați pacienții din România? Cine este de vină pentru modul în care sunt tratați medicii români? Cine este mai nedreptățit de o situație care-i afectează și pe unul și pe altul: bolnavul sau medicul?
…Din fericire, starea de sănătate a fiicei mele nu a fost gravă, astfel că am plecat acasă puțin după orele 23.00, cu toate că ajunsesem acolo cu Salvarea și aveam prioritate. Bucuria că totul s-a încheiat cu bine a fost umbrită de durerea pe care am încercat-o în sala de așteptare, simțind starea reală în care se găsește pacientul român și ”uitând” să mă bat pentru dreptul meu de a-mi duce în fața medicului copilul într-o împrejurare care reclama urgența.
Situația sistemului de sănătate nu trebuie judecată la televizor, pe cifre și analize care utilizează abstracțiuni, ci la ușa unui cabinet medical, acolo unde suferința descarcă, dintr-un minut în altul, dureri, disperare, neputință. Dincolo de ușă e, de cele mai multe ori, o speranță, nu un inamic. Dincolo de ușă poate fi un om care suferă la rându-i.