Giorgiana Radu: Suntem, vom fi puțini și neserioși?

 

Zilele trecute, medicul politician Alexandru Rafila atrăgea atenția că anual, din România dispare un oraş de 50.000 de persoane, din cauza natalităţii reduse. Da, de mulți ani, copiii țării noastre se nasc prin Spanii, Italii, Americi, și din ce în ce mai puțini pe plaiurile de baștină ale părinților.

În mediul rural mai ales, productive la acest capitol sunt familiile de etnie romă sau cele cu un grad ridicat al sărăciei. La Sângeru, comună prahoveană cu peste șase mii de suflete încă se mai nasc copii, nu doar din categoriile defavorizate. Părinți tineri, harnici, cu pregătire și profesii onorabile nu se limitează la aducerea pe lume a unui singur prunc. Nu se lasă intimidați de vremuri, și nici nu se opintesc în carierele lor. Fac doi, trei, chiar patru copii. Uitându-te cum se pustiesc alte sate, e o mare bucurie să vezi o femeie cu pântecul proeminent, purtător de viață sau să auzi că vecina de „Dinsus” sau de „Devale” a născut, din nou.

Dincolo de natalitatea scăzută, România suferă dramatic și la capitolul reîntoarcerii. Mulți concetățeni plecați în căutarea binelui prin alte țări, uită drumul înapoi către casă. Pentru unii, uitarea se petrece forțat. Învață să uite, altfel șederea acolo le-ar pricinui multă suferință, în pofida câștigului material. Alții se amăgesc cu amânarea. Se mint că mai stau un an, doi, cinci, până când constată că dacă se întorc, viața lor nu va fi cu mult diferită de cea care i-a determinat să aleagă drumul pribegiei.

Repede se întorc aceia pentru care munca e grea. Ei umplu ulițele satelor. Meșterul Vasile, cel care zidește Biserica din Livadă, a Muzeului Pietrei, proiectată arhitectural și sufletește de poetul Lucian Avramescu, se încăpățânează zi de zi, să-i împrietenească pe aceștia cu lucrul. Fără sorți de izbândă însă. Dimineața, dacă are norocul să-i prindă încă fără cafeaua cu grade multe alcoolice, se prezintă cu cinci, șapte inși, care pe măsură ce se apropie prânzul se înjumătățesc. Doar Marin, salahorul de etnie romă, mai în vârstă și cu șubrezenii care-l determină să-și tragă cu greutate un picior, îl însoțește, cu o seriozitate rară astăzi, și chiar fidelitate aș spune.

Amândoi vorbesc puțin. Atât cât trebuie. Energia și-o investesc în zidurile care se ridică spre cer. Meșterul Vasile se teme că nu va găsi oamenii potriviți pentru turle, pentru acoperiș. Se va lucra la înălțime. Piatra poartă în ființa ei greutatea veșniciei. E nevoie de mâini puternice, harnice, neînmuiate de licori bahice. „Au plecat toți oamenii buni. Aici au rămas neserioșii. Vom lucra sus, legați cu frânghii. Nu știu unde voi găsi băieți potriviți”, se plânge Vasile, care a luat satele vecine la rând, și a tot rulat muncitorii, în speranța că-i va nimeri. Degeaba le-a făcut promisiuni. Patima alcoolului, puturoșenia sunt greu de învins. La cea din urmă contribuie în mare măsură și statul. Ajutorul social încurajează nemunca. Acest venit este util multora, însă ar trebui să se dea nu doar pe criterii de sărăcie, ci în funcție de multe altele. Statul degeaba nu trebuie plătit, mai ales că suntem o țară care ne îndatorăm continuu pentru astfel de tertipuri electorale.

Da, natalitatea scăzută este o mai veche problemă, lipsa forței de muncă în diferite domenii de asemeni, dar la fel de gravă, în România, este lipsa seriozității. Oamenii serioși încep să devină o rara avis. Și nu cred că doar în mediul rural. Cât încă oameni sunt, serioși să fie.