Giorgiana Radu: Via care-și plânge abandonul

În ultima vreme, se trag tot mai des semnale de alarmă cu privire la degardarea satului românesc. Deteriorarea în ritm alert se produce prin sărăcia tot mai evidentă – pentru cine are ochi să vadă -, prin depopulare, prin lipsa de interes asupra conservării tradițiilor și spiritului românesc. Dacă în urmă cu câteva decenii, filmul, teatrul și spectacolele ținute săptămânal la Căminul Cultural, făceau parte din firescul spațiului rural, astăzi, nu doar că lipsesc, dar întâmplate ocazional, prin grija unor oameni care nu se dau bătuți în fața evoluției și „revoluției” de cinema mall ale vremurilor actuale, sunt privite suspicios. Oamenii satelor de azi nici nu mai au aplecare către așa ceva, în afara serbărilor câmpenești cu mititei și cadouri electorale. Televizorul din odaia proprie le oferă numeroase „spectacole”, condimentate din abundență cu bârfe și amantlâcuri ale „vedetelor” autohtone , încât o șezătoare literară nu pare decât plictis și pierdere de timp.

Semn al degradării satelor sunt și numeroasele terenuri agricole lăsate în paragină. Proprietarii lor fie au murit, iar urmașii îngrijesc pământuri străine, fie au fost abandonate din cauza lipsei forței de muncă. La noi, agricultura depinde încă de priceperea și puterea mâinii țăranului, greu de găsit acum. Așa se face că via care până mai ieri ședea falnică în bătaia soarelui, astăzi, lăstarii ei crescuți la întâmplare, atârnă peste sârme, ajutați doar de vechile legături cu sfoară de culoare albastră, nădăjduind la revenirea a ceea ce a fost cândva. Șpalierii din beton, aplecați, și unii chiar doborâți, de vreme și de vremuri, parcă-și jelesc neputința, și nu lasă să se întrevadă productivitatea de altă dată. În tristețea tabloului, doar buruienile se arată învingătoare, dominând prin diversitate și opulență. În scurt timp, puținii struguri care vor izbuti să se nască, vor rătăci prin abundența inamicului vegetal, care ia în stăpânire ceea ce omul abandonează.

Multe s-au schimbat în structura satului și a locuitorului la sat, în ultimii ani. Și bune, și rele. E greu de făcut un bilanț și poate că nici n-ar folosi cuiva. Fiecare dintre noi poate face propria evaluare, în funcție de legăturile sufletești, de cunoștințele despre mediul rural, de ceea ce reprezintă satul în accepțiunea fiecăruia. Cert este că degradarea sau reînvierea lui se face numai prin lucrarea omului, iar omul satului începe să nu mai fie.