Imbecilitatea de a desena oamenii ca în anii 50

Aflându-mă la o emisiune realizată de Marina Almășan și Mircea Radu, două personaje vii din televiziunea publică în dezmorțire azi, simpatizate și antipatizate, ca noi toți, am vorbit despre oameni și întâmplări. Întâmplările ne cos nu doar cu ață albă sau ață neagră, musai separate, ci și cu ațe care-și îngăduie nuanțe, semitonuri, gri-paluri ca, în comparație cu întunericul, ceața. Nu e nimeni doar alb, pozitiv cu totul, așa cum nu e nimeni negru, negativ în integralitate. Am povestit, fiindcă ”adversara” mea, cu care trebuia să mă contrazic, era profesoara de ochi Monica Pop, ea însăși o persoană cu calități și cusururi , ceva despre vizita rudelor la bolnavii în suferință. Domnilor, zicea doctorița, invocând experiențe spitalicești, ”un telefon nu a dat, un telefon să se intereseze dacă tătâne-său e viu, dacă soră-sa n-a murit!” Și a tot adus vorba de ”telefon”, sculă care pentru mine nu este de comunicare, ci de înstrăinare în zilele noastre. Doamnă, am zis eu, amintindu-mi o întâmplare trăită, nu cu telefonul te apropii de patul mamei sau tatălui muribund din spital, ci cu pasul și cu vorba și cu mângâierea, dacă te lasă doctorii să intri. Lăsați-l dracului de telefon, iar cei care mai au un sentiment pentru cineva pretins drag, să meargă pe roțile picioarelor lui și să-i împărtășească, respirând alături, dragostea și îngrijoarea. Și am spus ceva despre un fiu care venea, uneori de două ori zilnic, la spital să-și vadă tatăl. Eram internat la Fundeni pentru analize obligatorii după un infarct mai vechi și am stat în odaia cu două paturi lângă cu brăilean, suferind cu inima. Fiu-său, care venea vizibil îngrijorat pentru soarta tatei, era Mihai Tudose, azi premier. Mai vorbeam, una, alta. Venea și fiu-meu la mine. Asta a fost tot.
După emisiune am primit un telefon nedumerit, în granița revoltei, de la un prieten vechi, anti-putere de orice culoare ar fi, cum sunt și eu, dar mai ales anti-pesedist, partid care nu mi-a fost nici mie vreodată simpatic, chiar dacă am și prieteni cu astfel de carnet. Cum ai putut să-l lauzi pe Tudose? Care Tudose? Premierul. Păi tocmai ce am criticat măsurile idioate ale Guvernului legate de …Nu, zice. Cu spitalul! Aaa! Vasăzică un politician care poate fi ticălos – cu toate că nu-s convins că Tudose e neapărat ticălos – n-are voie să figureze ca om într-o relație omenească în care el se dovedea un fiu sensibil. Păi înseamnă că ne-am întors în anii 50, când bunicu-meu, fiu de țărani, muncind pe rupte și făcând ceva avere, era dat afară din case ca dușman al poporului și chiabur doar pentru că era liberal și era harnic. Chiaburul era musai negativ. Țăranul, hoț uneori sau puturos, tot uneori, cum era un vecin și așa îi sunt și urmașii, era – prin calitatea de a fi sărac – un erou. ”Eroi” de acest gen, cu patru clase, au ajuns colonei de securitate și au omorât la Canal sau Sighet floarea intelectualității, preoți iubitori de credință și țară, au ucis oameni ca Maniu, au torturat patrioți cum a fost seniorul Coposu. Bunicul, chiar dacă luptase pentru întregire la Mărășești, era ”dușman al poporului”. Ăla care l-a dat afară din casă, venit cu Divizia ”Tudor Vladimirescu” de la Moscova, întâmplător fin al bunicului, botezat de el, era erou. Firește, păstrând proporțiile, împărțirea în albi și negri, în buni și răi, fără îngăduința nuanței, mi se pare o porcărie stalinistă.
Sunt nemernici toți ăia de conduc azi? Așa pare. De la Dragnea la Tăriceanu, de la Olguța care suspină la monumentul Regelui pe care, peremistă fiind, îl cerea interzis în țară definitiv, la…Dar să nu poți evoca faptul că un om mai are și nuanțe în coloristica lui sufletească mi se pare nedrept și barbar. Literatura proletcultistă abundă de așa ceva. Bietul Grigore Vieru, fie-i eternitatea ușoară, îmi povestea că în abecedarele oficiale din Republica Moldova, supervizate de sovietici, românul era reprezentat mereu caricatural ca un chiarbur cu burtă, hidos, biciuind un țăran moldovean sfrijit. Chiar așa?

Lucian Avramescu