De multe ori gesturile spun mai mult decât cuvintele. Povestesc despre oameni, calități și defecte. Sigur, acestea nu reflectă întru totul caracterul cuiva. Uneori, din timiditate, precipitare sau pur și simplu, fără o explicație anume, comitem gesturi care nu ne reprezintă, nu ne stau în fire. Să arunce piatra cel care nu a fost măcar o singură dată în această situație. Totuși, la altfel de gesturi mă raportez acum. Unele depășind cu mult tiparele îngăduitului. La cele care murdăresc, care mânjesc istoria și pe cei ce prin faptele lor au clădit-o.
Mă aflam la târgul internațional de carte „Gaudeamus”. În așteptarea unei lansări, am vizitat câteva standuri, în căutarea unor titluri și autori care să-mi îmbogățească biblioteca și bagajul cultural, la care încerc să adaug permanent. M-am oprit asupra unei cărți care pe prima copertă îl arăta majestuos, impunător și discret zâmbitor pe Regele Mihai. Am câteva cărți cu și despre familia regală (Carol I, Regina Elisabeta, Ferdinand și Maria), dar nu destule, astfel că, de câte ori am ocazia, mai achiziționez din cele ce s-au scris despre viața deloc ușoară și însemnătatea acestor OAMENI care au făcut ca România să se modernizeze și reîntregească. Spuneam, deci, că răsfoiam o carte care-l avea ca personaj central pe ultimul rege al României. Alături, un bărbat la vreo 50 de ani, a luat aceeași carte, a privit tabloul Regelui Mihai și, rânjind, a aruncat volumul peste „muntele” de cărți aflat în centrul rafturilor, de parcă s-ar fi descotorosit de ceva murdar, ceva care nu merita atenția lui superioară. La unison cu el se arăta și persoana feminină care-l însoțea și-i aproba reacția, printr-un râs grețos. Gestul m-a răvășit! Mai presus însă de părerea mea, prin comiterea acestui gest, istoria a fost jignită, nedreptățită, călcată în picioare de niște bocanci neștiutori, nesimțitori și murdari de ură. Nu există scuze pentru o asemenea impietate. Nu poți da de pereți cu existența unui om care a fost exilat, și apoi refuzat de mai multe ori să intre în țara pe care a slujit-o, cum și atât cât a putut. Loialitatea față de patrie a regilor noștri, poate nu a tuturor, este o calitate de care mulți politicieni de astăzi sunt infirmi.
Nepot al Regelui Ferdinand și al Reginei Maria – cei care în urmă cu 100 de ani clădeau România Mare, Regele Mihai, pe patul de suferință acum, este un simbol care nu trebuie pângărit cu micimi care pălmuiesc spiritul acestei nații. Astăzi, istoricii confirmă că decizia Regelui Mihai de a întoarce armele de partea aliaților, împotriva Germaniei naziste, la 23 august 1944 – gest care la acea vreme a surprins pe mulți – a scurtat cu șase luni cel de-al doilea Război Mondial. Să fie prea puțin pentru individul care, cu un gest pe care nu-l pot uita, a insultat un fragment din istoria națională? Nu ne obligă nimeni la iubire, poți avea alte opinii, dar gestul era unul de sorginte nazistă. Mă mir că nu a cerut arderea acelei cărți în mijlocul tărâmului de spirit numit ”Gaudeamus”, o sărbătoare anuală a cărții și toleranței de toate felurile.

Giorgiana Radu