Bronzul genunchilor tăi
Coboară treptele spre scena albastră a mării
Iar eu mă întreb de ce Afrodita e închipuită
Născându-se din spuma argintie

Apoi trupul tău clipocind lângă mal
Răsfățul valurilor mici
Care-ți iau măsura șoldurilor
Nerușinarea unui val care-ți desface picioarele
Și eu privind spectacolul

Gândul zboară spre amfore vechi
Naufragiate corăbii dedesubt
Pulpele lor de argilă arsă care strâng
Aur și comori
Zbatere erotică în adânc

Câtă lumină pe buzele tale, femeie,
Care nu lasă stropii să se zvânte,

Naufragiu al răbdării
Când sânii tăi și-au pierdut scoicile de mătase,
Iar irișii mei îi iau în brațe

Vis al mării
La Balcic poate, unde Regina își odihnea triumful iubirii pe tronul de piatră,
Pe pantele Cretei, cea cu îndulcite podgorii și crunți minotauri,
Sau aici, la Venus, unde țigăncile își țin ghiocul între țâțele
Care nu încetează să crească

Desfrâu al nemărginirii
Iar eu, năucit de miresme și brize sărate
Caut refugiul
Acolo unde trupul tău dislocă marea

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)