Suntem, iubita mea, Adam şi Eva,
Eu port ceva care atârnă-n van
Tu ți-ai legat o frunză atractivă
Ce vrea să țină loc de paravan
Umblând așa hai hui, prin cer aiurea
Nu ne știm rostul, n-am aflat nimic
Căci Dumnezeu ne-a pus decor la arbori
Și-avem simetric umeri și buric
Nu tu o instruire acătării
Plictisitoare viață în răspăr
Până când tu, de șarpe îndemnată,
Te-ai apucat să muști adânc din măr
Atunci aflat-am ce frumoase-s toate
La ce sunt bune-anexele din mine
Iar tu, fără fasoane amânate
Ți-ai aruncat și frunza de pe tine
Goi, fericiți ca iarba și ca norii,
Făcut-am nu prostii, ci ce-am crezut,
N-am insultat credința sau cocorii
Care zburau la fel ca la-nceput
De ce ne-a pedepsit, spune tu, Eva,
Cea vinovată c-ai gustat din fruct
N-ai dărâmat obloanele cerești
Stricând lui Noe chiar un viaduct
N-ai beștelit cu sâc vreo îngeriță
Nu i-ai întors vreunui sfânt popoul
Pe vremea aia nu se inventase
Cu porno-englezisme-n el tricoul
Și-atunci, cu îngerească vorbă blândă
Clipind din gene fără șiretlic
Mi-ai spus că-i bine pe pâmânt, acolo,
Închiși în cer, n-am fi făcut nimic
E toamnă, garderobele cu frunze
Sunt cu belșug de forme și culori
Ia și tu una mai îmbelșugată
Dar nu m-auzi, fiindcă din gene zbori
Cu aripile de la subsuori
(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)
