Ca o femeie singură,
Ca o femeie care-a reușit să urce dealul,
Cu broboada ei de șindrilă pe care-o alintă vântul,
Cu rochiile ei albe până-n pământ,
Împietrită în nemărginita ei dragoste pentru Iisus.

Ca o femeie singură
Stelele îi numără în nopțile care nu se mai sfârșesc
Arginții și salbele.

El, el de ce nu se arată
De ce întârzie
De ce nu coboară neterminata lui icoană?

O știu statornică, de când eram mic
Neclintită acolo
Călugăriță eternă a dragostei,
Clopotnița satului meu.

(Lucian Avramescu, din volumul ” Să strigi femeia pe numele ei de vers”)

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]