Trăim o vreme integral scălâmbă
Nu-i, pare-se, nici ciumă, nici război
Eu cred că mult prea răbdător pământul
S-a săturat să umble-n cap cu noi

Ne-a dus în brațe ca o mama bună
Și ne-a hrănit cu lapte și cu miere
Iar noi i-am ros și sufletul și mintea
Golindu-l de candoare și avere

Pământul azi dă de pământ cu noi
Îngheață unde ieri era căldură
Transformă izvorașul în puhoi
El, iubitorul, pare plin de ură

Ce i-am făcut netrebnicilor, ce
De-am preschimbat privirea lui semeață
S-ar suporta de broaște locuit
Dar noi, bipedele, îi facem greață

Îți cer iertare, vinovat de toate
Ți-am spart, eu, cine, minunata glastră
Am vrut să pun pe tine Voronețuri
Dar am greșit culoarea lor albastră

Am vrut să scriu pe tine poezii
Șă-ți apăr iarba, plopii și cocorii
Dar mari călăi ai lumii noastre vii
Ți-au pângârit și nopțile și zorii

E prea târziu, se-aude-un glas din nori
Prea ați prăsit la cârma voastră hoți
Prea ies din voi noi specii de hiene
În consecință mă dezleg de toți

Bubuie nouri grei peste planetă
Orașe mari se duc buluc la vale
Iar țărmurile se unesc și-nghit
Într-un ocean dezmățuri triumfale

Visez, e un coșmar ce scriu aici?
Mi-e capul clătinat de pandemie?
Dar fulgerele de ce scriu pe cer
Cod roșu în întreaga galaxie?
(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)