prin vămile inimii mele
trec pescăruși însemnați la aripă
și-atâtea vietăți ce nu mai sunt demult
și care-n taină doar se înfiripă

tu știi de pe țărm doar pescărușii vremelnici
domestici zburând în ploaia de vară
dar eu port în sânge
pescăruși luminoși
cu aripi aprinse
din a nopții comoară

de ce, mă-ntrebi, când sunt loviți
țintiți cu sârg mai zboară încă-n mine
și numai eu m-aplec puțin
și urc mai greu peste coline?

pentru că vezi
ei sunt și nu-s
au aripi dar ei pot să zboare
și fără aripi mult mai sus
în candele nepieritoare…

chiar dacă-ai vrea la ochi să-i pui
ca pe-un ochean spre altă lume
și să-i privești și să-i mângâi
n-au pentru fiecine nume…

de unde-i am? nu știu nici eu
cândva, copil fiind, e drept
umblam cam mult prin pustiite locuri
și-acolo unde alții se opreau
eu începeam abia călătoria…

poate atunci mi-au fulgerat în piept

dar ce mă-ntrebi e mult prea greu
cum bine vezi nu știu nici eu
(Lucian Avramescu, din volumul „Un liber albatros”)