adună-mă pe un făraș de vorbe
iubita mea fardată de cu zori
rămâi o clipă goală în lumină
să te admir în multele-ți culori

ai fi regina spectrului solar
de ți-ai mai da rimel la-ncheietură
rogvaiv-ul meu ce-mi lași pigmenți în dar
când mă săruți pe frunte și pe gură

spoită astfel, palidă minune
tremur ca varga părăsind odaia
să nu se-ntâmple să te pierd prin lume
când din senin o să pornească ploaia

și levigată de cel duș ceresc,
sub chipul nou să nu te mai găsesc

(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito II”)