Înhămați la căruța cuvântului iubire
Care geme, mângâie iar uneori ucide
Ajungem să traversăm plictisiți dragostea,
Până când vorba se sinucide.

Spunem iubire lucrurilor pe care nu le înțelegem
Și spunem iubire cu ușurința cu care ne dezmorțim în zori
Mâncăm pe pâine iubire
Și cu iubirea ne culcăm, obosiți, uneori.

Iubirea ne tencuiește ca o cremă de ghete
Cu iubita vorbim zilnic la telefon
Iubirea e în toate căile comunicării
Dar niciuna nu mai are ton.

Te iubesc, îmi spui, te iubesc, îți spun.
Eu scriu poezii, tu toci verdeață
Te iubesc a devenit o parolă de schimb
Parolă banală cu care semnăm condica de dimineață…

Înhămați la căruța acestui cuvânt
Omorâm în neștire
Nu cuvântul pe care-l rostim ca pe bună ziua
Ci Dumnezeul care locuiește în adevărata iubire.
(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)