Femeia mea, tu, atât de tandră, ca un trandafir sălbatic,
Modestă ca un mănunchi de pătrunjel
Care conține în el
Eleganța unei limuzine Rolss Rois,
Mă întrebi de ce te iubesc

Simțeam că te iubesc fără să dau socoteală,
Știam că te iubesc așa cum respir,
Să-ți explic cât de inconștient respir?
Uite, îmi amintesc noaptea în care copilul avea 40 de grade
S-a întâmplat fără avertismente
Tu dormeai obosită de întâmplările zilei
Și deodată inima ta s-a făcut fașă în jurul acelei mici crisalide.
De-aia te iubesc!
Îmi amintesc clipa când, pe o plajă pustie
Pulpele tale alergau spre răsărit și spre apus
Și spre toate stelele Căii Lactee
Și în orice direcție ar fi alergat
Cădeau în brațele mele.
Cum de nimereau ele
Pe o plajă care se întindea până la marginile lumii
În acest poligon de tragere
Doar ținta care sunt?

Erai adolescentă
Neliniștile se evaporau iute
Dar eu lunecam
Cu acest caiac canoie a unei firi nelămurite.
Ei bine, tu, doar tu mă opreai
Atunci când ambarcațiunea mușca buza cascadei.

De ce te iubesc?
Fiindcă sufletul tău vrea să știe.
Statuia de fildeș a trupului tău îmi arde palmele.
Nu e destul?
Curiozitatea ta, proaspătă ca un mănunchi udat de rouă
N-a obosit să mă întrebe
Obligându-mă să descopăr, în fiecare zi,
Cât de multe motive am
Câte milioane de motive am să te iubesc,
Iubita mea, întrebătoare ca un râu care curge fără contenire.

(Lucian Avramescu, din volumul „Să strigi femeia pe numele ei de vers”)