În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (21)

lucian roman 1

Un copil scrie, în felul lui, despre singurătate. Eu realizez că tema mea e falsă. Singurătatea ne acompaniază pe toți, trăim singuri în mari populații care la rândul lor viețuiesc starea aceasta, candidă, odihnitoare și lugubră. Dar de ce ar scrie un copil despre singurătate?Singurătate e ceea ce trăia Ovidiu în Pontul Euxin, sau sentimentul despărțirii? Geții pe care-i descria ca barbari nu aveau între ei și femei care ar fi dezmembrat tristețea poetului de la Râm, exilat? De ce nu s-a îndrăgostit Ovidiu de o femeie dacă? V,7,9-20. Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan
şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?

Deşi în acest loc sînt amestecaţi greci şi geţi,
ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sînt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducîndu-se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc
şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
Mîna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,
pe care îl are legat la şold orice barbar.
”Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-şi aplece urechea
şi să înţeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
toate locurile sînt pline de teama glasului duşman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină;
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.
Totuşi, ca să-ţi mărturisesc adevărul,
muza mea nu se poate abţine de a nu mai compune versuri,
scriu şi ard în foc cărţile pe care le scriu:
rezultatul muncii mele este un pic de cenuşă.

V,13,1-2. Din ţara geţilor îţi trimite Naso al tău urări de sănătate,
dacă cineva poate să trimită ceva de care el însuşi duce lipsă.

V,13,5-6. De multe zile simt cum mă arde în coastă,
deoarece iarna crudă cu frigul ei nemăsurat m-a vătămat.”

Ovidiu. Semnează astfel. Mă întreb dacă exilatul a urât atât de tare lumea în care a fost aruncat, sau, acomodându-se ei, a iubit-o? Pablus Ovidius Naso era, ca poet, un om al iubirii. Se zice că poporul român a fost clădit din împerecherea soldaților romani cu femeile din Dacia cucerită. Ele fugeau prin păduri, ocoleau frunzișuri și copaci, dar până la urmă se lăsau prinse. Ca găina care, alergată de cocoș și îngrozită la gândul că ar putea scăpa neviolată, alegând între a fi prinsă ușor, ceea ce echivala cu statutul de curvă și fuga definitivă,lipsită de orice avantaj corporal, a ales să se împiedice. Din împiedicarea asta s-a născut poporul român care vorbește vag limba dacilor și tare de tot, ca și italienii, francezii și spaniolii, limba derivată din latină. Ovidiu, singuratic, n-a alergat femei dintre băștinașele Pontului Euxin, ca atare nu ne-a lăsat urmași. Sau poeții de azi, eminescieni și arghezieni și bacovieni, se trag din amorurile nemărturisite ale violatorului de silabe roman?
Vătămat de Dacia, insultat de netunșii ei, Ovidiu scrie totuși, iar tristețurile lui par definitive, ireconciliabile, puse la murat în putina cu varză a Pontului cel numit Euxin?
Un copil scrie, în felul lui, despre singurătate. Eu realizez că tema mea e falsă. Singurătatea ne acompaniază pe toți, trăim singuri în mari populații care la rândul lor trăiesc starea aceasta, candidă, odihnitoare și lugubră. Dar de ce ar scrie un copil despre singurătate? Singurătate e ceea ce trăia Ovidiu în Pontul Euxin, sau sentimentul despărțirii de mari iubiri care – el, zgârcit, nu ne-o spune – virau în alte mari iubiri? Eu cred că Pablus Ovidius Naso a supraviețuit, scriind, la Pontul Euxin, tocmai pentru că a fugărit și el o femeie dacă, prin pădurea de valuri. Obosită de alergat, s-a lăsat și ea prinsă, de aici rezultând Enăchiță Văcărescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bacovia, Tudor Arghezi și, firește, Lucian Avramescu. Cei mai mulți sunt neștiuți, fiindcă așa cum spune întorsul din morți în Dialogurile cu Leuco, în lumea de dincolo adevăratele minți ale omenirii erau altele, ca și talentele literare. Corifeii științei, literaturii, inventatoriii invențiilor au fost alții, iar pe lumea cealaltă, Homer și Einstein, Shakespeare și Goethe, Rabindranat Tagore și poetul Apollinaire erau subalternii gloriei care a stat pitită în măreția ei modestă.

Doctorița mea a adus în seara următoare o carte. Ți-am adus o carte de poezie pe care sigur ai citit-o – ”Le fleur du mal”. Da, mi-a plăcut Baudelaire. E mai bine așa. Te va ajuta puțin să te regăsești, la nivelul vechilor lecturi, te va ajuta să-ți aduci aminte, cu toate că e un poet prea dur pentru mine și n-aș putea spune că mă omor după versurile lui. Mie, cândva, mi-a plăcut, am bâiguit. Ești soția mea? – am întrebat-o brusc. Am visat toată viața să-ți fiu doar iubită, mi-a răspuns, iar zâmbetul ei s-a stins. Nu cred că ți-am fost nici una, nici alta. Cu tine a fost prea greu întotdeauna să lași pe cineva să-și definească o calitate, un statut. Consideră-mă femeia ta, dacă ți-e de ajuns. Era nevoie de mine, iar eu n-am putut să fug din viața ta, așa cum au făcut alții – frați, surori, copii. Sunt rău? Nu, ești cel mai bun om pe care l-am întâlnit, iar din pricina asta toți cred că le ești mereu dator cu cât mai multă iubire necondiționată și, mai ales, să le dăruiești fără vreo obligație din partea lor toată munca ta care a fost neîncetată.
N-am înțeles nimic. Și apoi nu-mi aminteam să am frați, surori, copii. Dacă ar fi fost, unde sunt acum, când eu îmi trăiesc soarta pe muchie de cuțit, într-un spital fără nume?
Seara a curs la fel. Doctorița, care nu-mi era nici soție, nici iubită, ci doar femeia mea, ceea ce putea să însemne că-mi era, îmi fusese, și una și alta, s-a culcușit ca de obicei lângă mine. Am citit amândoi. Mai întâi ea, cu o voce așezată, mângâind cuvintele, apoi eu, obosit deja de femeile scheletice ale francezului, care făcea uneori, în metafore rimate, disecții de cadavre. Femeia e mereu frumoasă, iar poetul are datoria s-o afle în gările în care candoarea ei staționează o clipă, umplând peisajul cu plinătatea frumuseții ei înmiresmate. I-am spus asta. Tu așa ai scris mereu, ai descoperit frumusețea chiar în femeia care nu strălucea, armonia sublimă care ne face din doi unul. M-aș bucura să-ți amintești poeziile tale. Unele au devenit cântece, sunt parte din folclor fiindcă pe tine te uită, din păcate, cei cărora le-ai dăruit glorie. De ce m-ar ține minte? Poetul scrie pentru ei, iar mărinimia lui – dacă este – ține tocmai de puterea de a se retrage în anonimat ca autorul Mioriței, acea baladă în care nu sunt convins că păstorul luat în cătarea puștii dușmăniei celorlalți se va lăsa ucis. Asta am zis și apoi am adăugat, fugind de Baudelaire și întorcându-mă la tragic-nedumeritoarea noastră baladă populară: Nu uita că el își va aduce alături – la îndemnul spiritului năzdrăvan al mioarei – un câine credincios, pe cel mai bărbat și bun să lupte, iar el spune, ca într-un studiu pe care mi l-a dat profesorul Iamandescu, alergologul, ”iar de-ar fi să mor”, ceea ce înseamnă că nu se va lăsa ucis. Acest ”de-ar fi” e ca un strigăt de luptă, nu ca un abandon. Un câine credincios și puternic e mai tare ca o trupă de bodyguarzi.

Femeia mea pare mirată de acoladele pe care le comit și-mi spune asta șoptit, mângâindu-mi tâmpla. De ce te lasă spitalul să stai cu mine? Profesoara, de ce îngăduie să dormi aici? Suntem colege, dar nu-i destul. Tu impui asta, tu obții, prin numele și prestigiul tău, înlesniri, fiindcă ești Scriitorul. Oamenii încă mai respectă creatorii adevărați, iar Profesoara ține mult să-ți revii. Eu sunt puntea ta către lume. Așa crede ea.
Peste noapte am avut un coșmar din care am ieșit transpirat. Am mers la geam și am privit îndelung luminile orașului. Femeia mea, de pe care lunecase pătura, dormea ca un prunc mare și gol. O mână odihnea în locul în care se decupase pe saltea urma corpului meu. De ce îmi amintesc atât de bine imagini, întâmplări, dar uit esențialul? De ce este atât de greu să aflu viața noastră comună, fiindcă a fost, amintindu-mi doar cum făceam dragoste sau cum miroseau loburile urechilor ei mici ca niște gălbiori de pădure?

N-am mai dormit, pândindu-i plecarea grăbită din zori. Mergea la spitalul ei despre care nu mi-a spus nimic, fiindcă nu are importanță pentru noi acum, a lungit parcă acest acuuum și n-am priceput de ce s-a pitit după el. Aș vrea să plec de aici. De ce nu mă scoți din spital? Analizele sunt bune, tu ai spus că memoria dă semne că-mi revine. Ia-mă acasă la tine, la noi, dacă încăpem cu adevărat în acest plural. Noi?! A dispărut din mine mai întâi eu, acest eu care nu-mi mai ținea loc nici de act de identitate. Noi nu mai exista, nu mai există, dacă a existat vreodată. Aș vrea să plec de aici, am repetat și m-am oprit fiindcă am simțit că sunt pe cale să plâng. Doctorița mi-a spus că trebuie să am răbdare, va veni și ziua aceea când vom ieși de aici împreună. A ieșit doar ea, iar eu am așteptat persoana cu mopul, curățenia de dimineață, gustarea adusă de o femeie căreia îi știam pe de rost fiecare gest – atenția cu care așeza tava pentru a nu vărsa cana cu ceai, doctoriile pe care le împingea într-un colț, ștergerea formală a măsuței. În final era întrebarea dacă mai doresc ceva. Dacă da, să sun. Aveam un buton prin care puteam chema asistenta, iar ea comunica mai departe ce era de comunicat. Simțeam o tristețe care se adâncea în mine. Am lăsat, ca și alte dăți, totul neatins. De ce aș mai trăi? Când nimic, sau aproape nimic din tine nu mai e, când tu însuți te-ai uitat ca pe un bagaj inutil într-o gară, ce rost mai are? Are, fiindcă trebuie pedepsită uitarea celorlalți. De ce am spus asta, aproape cu voce tare, cu toate că în rezerva mea nu mai era nimeni, doar un miros stătut de tristețe. M-am ridicat și am deschis geamurile prin care s-a revărsat respirația cețoasă a unui București care se regăsea greu, oraș obosit și el, trăindu-și singurătatea aglomerată, muzica de alămuri tăioase a salvărilor, mașinile mai numeroase decât oamenii care sufocă străzile și usucă vechiul romantism al aleilor de care încep să îmi aduc aminte cu nostalgie.

(Lucian Avramescu, din romanul „Despre singurătate”)

Parteneri