Găsesc, prin poze cu amintiri, chipuri care nu mai sunt. Grigore Vieru, care mă vizita uneori, a rămas într-un cântec pe care aseară, la flacăra focului din sobă, mi l-a cântat fiica mea cea mică. Are glas limpede și înalt, iar Mihaela Tomescu, soția vărului meu Adrian, care-i profesoară de vioară, m-a sfătuit s-o îndrept spre muzică. N-o îndrept, deocamdată, decât să copilărească. Trăim, laolaltă, bucuriile poetice ale toamnei, acum mohorâte și udate de ploi care nu mai contenesc. Vorbim de poeți. Câteva poze mă arată împreună cu poeți ai lumii cu care am dialogat cândva, cu intenția de a scrie o carte de interviuri, ”Cum înfruntă poezia sfârșitul de mileniu”. Cartea e în sertar, iar cei 50 de poeți intervievați sunt sau nu mai sunt. Doar Hana van den Berg, din Olanda, mi-a trimis o carte de curând. Nu e de poezie, ci de homeopatie, meserie căreia s-a dedicat, abandonând poezia ei care era ca o ghirlandă cu strugurii metaforei împletiți între anemone. Acum semnează Hanna Meyel. De ce a făcut asta? Nu știu. Rusul Evgheni Evtusenko e (era, fiindcă s-a dus) profesor de literatură prin Americi. Poeta nemțoaică Charlotte Ukert, care trăia în Hamburg, și care se mira că volumul meu de versuri, intitulat ”Bună seara, iubito”, s-a vândut în două ediții de căte 20 000 de exemplare (ea scotea cărți în 300 de exemplare), nu mai există ca poetă, așa cum a dispărut, din Irak, nonconformista Allugayli, aceasta din urmă ucisă în primele bombardamente asupra Bagdadului. Unii poeți și poetese, pe care i-am cunoscut, pe unii chiar foarte de aproape, au ales să moară ca poeți. Arthur Rimbaud s-a făcut, în plină glorie poeticească, negustor de puști printr-o insulă din Filipine. Pe acolo, se zice, e înmormântat, iar pe piatra lui scrie, sub nume, indiciul generos și amar – ”negustor”. Am întrebat șefa muzeelor din această țară, aflându-mă la Manila, dacă știe ceva de mormântul lui Arthur Rimbeau, dar nu auzise nici de poet, nici de negustor.
Cineva mi-a spus că o cântăreață de la noi, ajunsă celebră, ține un concert care evocă 30 de ani ai cântecului ”Bună seara, iubito” (iubite, zice ea), cel care a lansat-o și s-a ținut după ea ca o medalie de aur și ca un blazon de noblețe. Compozitorul Adrian Enescu a venit la mine, după ce cartea mea intitulată astfel ajunsese în mâna lui, să-mi ceară voie să facă un cântec pe aceste versuri. L-a făcut. Adrian a murit anul trecut, iar cântăreața, realizând că-i vinovată față de memoria lui, a mers – mi-a spus soția compozitorului, actrița Adina Popescu – și-ntr-un gest nesperat, a îngenuncheat lângă catafalc și i-a cerut iertare. Pentru ce? Cel care mi-a spus de concert credea că voi fi sigur acolo, invitat de onoare! Am râs. Cântăreața a uitat de mulți ani că versurile nu-s scrise de ea și apoi, ce mai contează?! Poezia suie uneori statui pe socluri.
X
Focul sobei de ce-i altcum, de ce-i altfel? De ce ia distanță față de calorifer, de ce dă și altceva decât căldura propagată de dușumeaua încălzită pe dedesubt de țevi? Ion Pillat scria un vers care suna cam așa: Zburau fazani de aur în focul din cămin. Treci pe lângă vers, îl uiți, dar răsare deodată cu pasărea măiastră a flăcării. Din lemnele arzând zboară fazani de aur. Cum de nu mi-am dat seama, eu care am trăit de atâtea ori surpriza păsării de aur țâșnind din desiș, iar focul joacă acum, aprins de mine, în soba de la Sângeru, fiindcă-i prea devreme pentru centrala cu lemne și prea târziu pentru a nu-mi încălzi familia? Poezia e imagine și suprapunere de imagini. Focul îmi linge obrajii cu dogoarea lui, pereții prind lumina ca pe o mângâiere, zidurile încep a povesti. Becul din tavan, odată aprins, omoară farmecul, alungă umbrele și taina, stinge flacăra care se lasă despuiată de mister. Flacăra din sobă, lăsată singură să toarcă, aleargă fluturi prin odaie, iar ploaia rece de afară rămâne un inamic ținut la distanță. N-am știut că plouă, spune Luciana, care a citit, peste umărul meu, rândurile care se înșiră pe ecranul laptopului. Flacăra, zic, te-a făcut prizonieră căldurii ei și n-ai mai auzit acoperișul bătut de alicele primei ploi reci, de toamnă și n-ai mai văzut decât zâne dansând pe pereți.
De ce merită să trăiești în sat? Un sat de departe de lume ca al meu? Pentru bucuria nemărginită de a aprinde focul în sobă, seara, întors obosit acasă, chiar și din călătorii imaginare. Focul a ținut, în peșteri, urșii la distanță, a dat căldură și a ajutat omul să găsească în el sufletul poeziei. Pe Blaga l-a ajutat să descopere că veșnicia s-a născut la sat și aproape că e destul.
(Lucian Avramescu, din romanul „Despre singurătate”)
