În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (34)

lucian avr 3

Eram ziarist la Vâlcea, eu, Lucian Avramescu. Relieful semăna mult cu al copilăriei mele, iar oamenii erau ca peste toți, ba buni, ba răi, ba și buni și răi, pe toane, fiindcă nu e o graniță care să separe exact și nici o linie interioară care să-l despice pe om de propria-i neghină. Aurel Vlădoiu era primar la Olănești. Ne știam bine. Era, în dimineața aceea, nebărbierit și îngrijorat, ceea ce nu se nimerea pe firea lui și nici pe felul de a ieși în lume. Parcă era somnambul și umblase pe acoperișuri. Dimineața se arătase la crăparea ei de lumină, cețoasă, ca un păianjen care refuză să se dea la o parte din calea soarelui, iar Aurel venise din Olănești la Râmnicu Vălcea, unde avea un apartament de două camere, să se bărbierească, să-și schimbe cămașa și s-o ia îndărăt cu Dacia lui de culoare cărămizie spre stațiunea unde era gospodar șef. Am intrat la un bar să bem o cafea, chiar lângă piață, unde ajunsesem și eu cu noaptea în cap pentru trebuințe de la aprozar. Mi-a spus în șoaptă că e Tovarășa la Olănești. Venea de câteva ori pe an singură, fără Ceaușescu, și se trata de bilă cu apele vindecătoare care ies acolo din pământ de-a lungul unei văi, iar doctorii le-au numerotat după calități și concentrații. Și de ce ești așa pierit? Doar ți-a mai picat și alte dăți și nu te-a dat afară. Omul, activist la tineret întâi (după Revoluție avea să ajungă parlamentar și așa l-a cules moartea, cu rangul ăsta, de parlamentar PSD), era îngrozit fiindcă Tovarășa îi ceruse, prin securistul șef care o însoțea, să taie toți cocoșii din Olănești fiindcă n-o lăsau să doarmă mai mult dimineața. Umblu de două zile din poartă în poartă pe la fiecare casă și-i rog pe oameni să-și taie cocoșii. Unora le-am promis că le iau eu alții, din banii mei, numai să mă scape de belea acum. Am fost de cu noapte, când cântă cocoșii în întuneric și mi-am notat casele de unde se aude cântat de cocoș. Toți din primărie am stat pe pază în diverse locuri. Am bătut la unul în poartă. Era trei noaptea. Mă rugase să-i aprob butelie. Ce dracu faci măi nea Sile, mă nenorocești? De ce nu ți-ai tăiat cocoșul? L-am tăiat! Și atunci ce cântă, fantoma lui? Muierea asta a mea ține la el, că-i roșu și pintenat. Cred că l-a pitit. Mințea, îți dai seama, băgaseră amândoi cocoșul mai la fereală, într-o polată din spatele unui grajd, că au și două vaci. Dacă a auzit, dracului, cucoana – și a arătat cu degetul spre tavan – s-a trezit nervoasă și am luat-o peste fălci? Eram singuri, dar primarul a cercetat cu ochii roată fiecare colț al barului să vadă dacă nu a fost vreunul să-l audă. Și ce-ai făcut, zic, Aurele? Am făcut ce n-am făcut în viața mea. I-am găsit cocoșul și l-am tăiat cu mâna mea. Na, zic, iar dacă mai ai vreunul de scoate un sunet îți iau îndărăt butelia. Dacă n-ar fi fost trist era de-a dreptul comic. Nu știam dacă să râd sau să particip cu o încurajare la panica bietului meu amic primar. Nu te mai căca pe tine, zic. A zis și ea o vorbă, acolo. Nu e o vorbă, ci o indicație, a replicat încruntat primarul. Știi ”balconiada” din București? Știam. Apăruseră și bancuri, că românul în bancuri se refugia. Tot indicație a fost, iar cei care cheltuiseră să-și închidă balcoanele, le-au desfăcut. A plecat în grabă, iar eu am mai stat o vreme singur, să-mi termin o țigară, fiindcă pe vremea aia fumam ca un idiot.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)

Parteneri