În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (37)

despre singuratate LA

Întorcându-mă la singurătate, aș vrea să scriu, cu o anume teamă de a nu ciobi un prestigiu scriitoricesc uriaș, dar nimic nu ar putea face rău genialității sale, despre crima lui Eliade. Aș numi aceste rânduri – Dubla crimă a lui Mircea Eliade și scriitorii fără copii. Copiii scriitorilor sunt cărțile lor. Așa să fie? Mircea Eliade nota cu amărăciune, după ce apuseseră în el niște prejudecăți și egoisme, că și-ar dori un urmaș dar nu se mai poate. De ce? Cele două iubite simultane, actrița Sorana Țopa și viitoarea-i soție, Nina Mareș, au fost ambele fertilizate de cel ce avea să ajungă autorul monumentalei Istorii a religiilor și pe amândouă le-a somat să avorteze, scriitorul simțindu-se incapabil să crească prunci, prestație sub demnitatea preocupărilor sale intelectuale. O spune chiar el mai încolo, în niște file de jurnal în care-și usucă lacrimile și-și expune rufele unei deznădejdi. În urma avortului, cea care-i ajunsese soție, Nina, a devenit infertilă, iar cotrobăitul cu cuțitul chirurgiei prin interioarele ei a dus-o spre un cancer care a și ucis-o. Departe de mine gândul de a-l acuza pentru dubla crimă față de pruncii săi și de moartea soției care a derivat, probabil, din avort. Fusese o femeie pe care scrie că a iubit-o. Fac și alții astfel de isprăvi, fără să se se automărturisească, așa cum a făcut-o Eliade, cu o sinceritate târzie și amărâtă.

L-am cunoscut pe Nichita Stănescu, în împrejurări despre care am mai scris. Era surâzător, blajin ca o candelă de chinovie, frumos ca un înger, cu ochii lui senini. Nichita, însurat până la urmă cu o femeie care l-a ținut departe cât a putut – și n-a putut – de pătimașa amantă Vodka, a rămas fără urmași. S-a stins la 50 de ani, cu un ficat care nu mai era. Cum ar fi arătat un copil al lui Nichita? Dar al lui Eminescu?

Copiii scriitorilor, ai celor care au avut îndrăzneala să lase urmași, nu-s mereu reușiți. Circulă o anecdotă cu Iorga, autor a 9 copii parcă și al unei biblioteci uriașe de cărți. Întrebat de ce niciunul nu are capul lui, mintea lui enciclopedică, ar fi răspuns că nu cu capul acela i-a plămădit.

De ce mulți mari oameni, nu neapărat de litere, fug de ideea de a lăsa vietăți din trupul lor pe pământ? Italianul Pavese avea o defecțiune genetică, cea care l-a și îmbrâncit în ștreang. Caragiale, care a umblat nu numai pe la iubitele lui, ci și pe la ale altora, a comis, de bine de rău, un fiu, pe Mateiu, pe care ba l-a recunoscut, ba l-a renegat. Mateiu Caragiale a scris o carte, o singură carte, ”Craii de Curtea Veche”, densă cât un raft de opere. Capodoperă. Ftizic, Bacovia a lăsat un urmaș, stins și el, pe care l-am cunoscut într-o împrejurare. Părea o jumătate de om.

De ce mi-e dor mie de urmașii scriitorilor, de urmașii lor naturali, cu toate că și cărțile lor sunt naturale și, adeseori, vii? De ce aș vrea să întâlnesc pe străzile Ploieștilor, pe fiul lui Nichita, sau fiica? Nu era obligatoriu să fie geniali, dar să fie din el, așa cum îl știu, așa cum mi-e dor de el ca de un vers nescris.

Am plecat de la drama lui Eliade. De ce se usucă în unii oameni mari, fără boală, fără o neputință care să-i împiedice, sensul primar al perpetuării, divinitatea castă a urmașilor care nu sunt cărți, ci vietăți, așa cum vietăți sunt iezii alergând pe pajiști primăvara?

Singurătatea se cuibărește și astfel în lume, ca un uliu fără pui, dar înaripat.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)

Parteneri