În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (41)

lucian roman 4 1

Am găsit două caiete mari, cu coperți de carton, pe care bunicul Victor nota, seara târziu, ce trăise peste zi, ce era, istoricește, de ținut minte. O pagină cuprinde alegerile din 46. În Sângeru nu existau decât liberali și țărăniști. Alte partide, cum ar fi cel comunist, nu aveau niciun aderent. Votul s-a petrecut în școala de sus, unde aveam să învăț și eu, un deceniu și ceva mai târziu. Era gard în gard cu biserica, dar vorba vine, fiindcă gard nu mai exista de multă vreme și nimeni nu s-a mai îngrijit să ridice stâlpii căzuți, cu partea din pământ putrezită de ani. Școala, scrie bunicul, a fost înconjurată de soldați, după terminarea votului, iar în mijloc, cu urna alături, s-a instalat Victor Banu. Lua din cutia de carton un vot, se prefăcea că-l citește și striga cât îl țineau bojocii, să audă tot poporul sătesc aflat în spatele soldaților, cum și pentru cine au votat. ”Soarele!”, striga finul Victor, cel reîntors în sat cu învățăturile lui Stalin, conform cărora important nu e cine votează, ci cine numără voturile. ”Soarele!”, răsuna vocea lui care se pierdea peste acoperișul școlii și atingea clopotnița, dar mai ales îi înfiora pe votanți care știau că au votat, ca mereu, fie liberali, fie țărăniști, iar din vocea viitorului lider al obștii rezulta că toți, absolut toți au votat soarele, adică guvernul Groza, comuniștii. Bunicul era liberal și, încă de la întoarcerea de la Mărășești, fusese ales și reales primar. Soarele, striga Banu, iar votul era aruncat într-un foc ce fusese aprins în curtea școlii, aproape de el. Soarele, iar votul zbura în flăcări, să nu mai rămână urmă de el pe pământul sângerean. Așa au fost câștigate primele alegeri libere din democrația sovietică. Halal democrație, concluziona amar bunicul, în jurnalul lui, bunicul Victor care mai avea de trăit câțiva ani până la trimiterea la Canal, pe care, cum scriam, nu l-a mai apucat, murind înainte, de inimă. Halal democrație ne-au adus rușii, scria el, iar scrisul de la miezul nopții era bine articulat, cu litere viguroase și nu tremurate, scris de om hotărât dar care nu ascundea, prin mesaj, că e conștient de ce i se va întămpla și ni se va întâmpla.

Jurnalul bunicului e, o parte doar, două caiete mari pline, într-un raft al bibliotecii mele din București (una din ele), iar restul a rămas în păstrare la sora tatei, Margareta, măritată Tomescu. L-am tot rugat pe văru-meu, Adrian, pianist, să mi le dea să le publicăm într-o carte. Un timp a zis să i le dau eu pe cele de la mine că se ocupă el. Tu te ocupi de pianul tău și de elevii tăi de la Liceul ”George Enescu”, îi ziceam supărat, după care promitea să le caute. Acum, că s-a prăpădit și el înainte de vreme, tot de inimă ca și bunicul nostru comun, am rugat-o pe Mihaela, soția lui și pe Alexandru, fiu, să le caute. Alexandru, prins cu vioara, cu concertele, nu a văzut niciodată jurnalul, iar Mihaela mi-a promis că va da de caiete și mi le dă să le publicăm.
Trec prin cimitirul din Sângeru. Cavoul familiei e plin, cu alveolele toate locuite de câte un mort. Victor și Maria, tanti Margareta și unchiul Jan, un alt frate al lor care a murit imediat ce a fost născut. Pa tata și mama i-am înmormântat alături, în iarbă, refuzând locul din cavou, ceea ce numeam eu atunci incubator de morți. În locul tatei odihnește vărul Adrian. Pentru mama și tata am făcut o cruce dublă, așa cum am văzut în niște cimitire vechi, în care cei doi se țin de mână prin brațul Răstignitului. Dacă în viața de aici s-au mai și despărțit, în viața de dincolo să fie mereu împreună.
Pe cavou mama scrisese câteva versuri pentru bunicul. Pe piatra de la crucea ei și a tatei am scris și eu niște versuri care, sper, vorbesc despre o viață care le-a adus bucurie, frământare și, prea devreme pentru tata, moarte.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)

Parteneri