În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (48)

lucian muzeu

Ieri, la Sângeru, pe la orele prânzului, erau 28 de grade Celsius. Azi, în 18 octombrie, e cam la fel. Doar noaptea dă spre îngheț, omorând cu brumă florile grădinii. Mergeam, acum un ceas, spre un magazin din Mireș, sat la doi pași, să cumpăr ulei de drujbă, o sculă care și-a făcut apariția în magazia mea cu inutilități utile. Pilotam rabla mea pe patru roți, uitată de istorie, când, între ultima casă de pe dreapta, din cartierul Gârleni, și un pâlc de pădure din stânga, am remarcat, cu mersul lui de S-uri repetate, lucios ca un țurțure argintiu, un șarpe care traversa șoseaua. Un șarpe, am zis! Șarpe în plin octrombrie? Păi șerpii, când eram mic, intrau în găurile lor din pământ deodată cu ziua mea de naștere, nimerită pe 14 august. Pe 15 e Sântămăria, când se duce naibii pălăria – e și o variantă mai deocheată, când faci ceva în pălărie pentru a lua căciula la purtat – iar șerpii se fac nevăzuți, în ungherele lor pentru iernare. Ocolesc – sunt șofer de la 18 ani – șarpele care se mișca vioi în traversare, prin spatele sensului lui de înaintare și-l salvez, așa cum am salvat mereu câini, pisici. Numai că din față venea un mastodont cu lemne de la Buda (acolo aveau și ai mei pădure, numai că a fost preluată de primarii din Cislău care se dau veri cu mine, neavând nimic în comun ca rubedenie, și de cetățenii destoinici în a fura dimpreună cu pădurarii ce nu-i al lor), iar camionul a ucis vietatea păcălită de soarele de vară. Am oprit pe dreapta. Șarpele mai mișca încă, frânt de cauciucul ca o șenilă. L-am privit de aproape. Are, pe cele două părți ale capului, petele galbene, inconfundabile ale șarpelui de casă, sau șarpelui de apă, unul și același. E un șarpe neotrăvitor. Pe Cricov am avut dese întâlniri cu șarpele. Copil fiind, împreună cu vărul meu Adrian, am prins un șarpe și l-am pus într-un borcan mare, cu o carte deasupra, să ne jucăm a doua zi cu el. Am adormit amândoi într-o odaie a bunicii comune. Șarpele era blând, iar văru-meu, bucureștean, ținea cu plăcere în palme broaște râioase, șerpi, coropișnițe, fără tresăriri. Dimineața, șarpele plecase, înlăturând cartea, iar bunica, auzind isprava noastră, a convocat vecini, prinzători de șerpi, am scotocit împreună găurile din podea. Vietatea se strecurase pesemne pe ușă afară. Era vară. Vară, vară. Acum e toamnă târzie. Ce caută pe șosea bietul șarpe de casă și de apă și de vară? Cum de l-a păcălit încălzirea globală, că altceva nu l-a putut scoate în lumina ucigasă?
Biet șarpe neveninos, cine în șosea te-a scos, cine mi te-a păcălit, șarpe blând și urgisit?
Da, încălzirea globală, întreruptă de un ger veninos, e. A venit. Șarpele, vietate târâtoare înțeleaptă nu iese din pământ toamna târziu. Înseamnă că toamna nu mai e toamnă, nu mai e la locul ei. Vara de acum a scos șerpii din pământ și i-a împins sub roțile camioanelor cu lemne. Terra se învârte ciudat. Mor zicale cu Sfânta Maria când s-a dus naibii pălăria, iar șerpii nu mai intră în lemnul și scorbura pământului, chemați afară de un soare care nu mai e al lor. Văr cu ursul polar, rămas fără banchizele care i se topesc sub brânci, șarpele de la Sângeru, de casă și de apă, piere furat de iluzia că vremea mai e cum era.

O cheamă Mirela. M-am documentat greu pentru a afla câte ceva despre ”nebuna de pe trotuar”. Am aflat doar un prenume, relativ și el, plus detaliul că ar avea, în pendulul aproximărilor, în jur de 35 de ani. În anii trecuți am transmis rugăminți către somitățile primăriei de la 2, sector în care viețuiește, ca un gândac negru, iarnă și vară, pe trotuarul din fața blocurilor Șoselei Colentina. E învelită, ea și hainele ei, cu același fum negru al șoselei, așa că nu poți afla culoarea reală a feței, neatinsă vreodată de săpun. Doarme pe un pled, negru și el. Când ninge, ninsoarea pune prima plapumă albă pe trupul care pare inert. La minus 20 de grade Celsius, temperaturi care au coborât sub îngheț Capitala în iernile trecute, iar salvările au cărat la spitale, gripe și pneumonii, nebuna din Colentina s-a sculat dimineața de sub preșul ferfenițit și și-a început căutarea zilnică – mai întâi o mică recoltă de chiștoace, din care trage cu nesaț, apoi resturi alimentare în gheene. Primește, greu, un cadou. De obicei refuză orice danie. Privește prin tine care nu exiști în viața ei. Singură, în jungla orașului mare, Mirela a fost poate o fată frumoasă. Acum n-are vârstă. Privirea tulbure, străină într-o lume străină, cu oficilități care văd orice, ”interesele lor” cum zice vecinul meu Adrian Petrescu, niciodată amărăciunea unui destin în derivă, indică pierderea minții, sau descoperirea unei alte minți care nu comunică deloc cu cea a oamenilor aparent normali. Dar ce mai e normalitatea?
Am încercat să reconstitui, trezindu-mă noaptea trecută într-un București silențios și indiferent, din date de nimic, viața acestei femei care continuă, de ani și ani, ocolită de boli și de moarte, să doarmă pe trotuar. În zori, stranie coincidență, aflu că ambasadorul Marii Britanii la București, pentru a sensibiliza asupra subiectului ”oameni fără adăpost”, a dormit pe stradă. Să sensibilizeze pe cine? Pe primarul Sectorului 2 care nici nu știu cine e? Pe Gabi Firea? Pe premier, pe premierul Dragnea, pe președintele Iohannis? Pe cine să sensiblizeze, cu gestul lui recunoscut ca formal, fiindcă a dormit păzit de niște angajați și a plecat apoi acasă să-și facă un duș cald?
De ani și ani, o femeie pe care cei mai mulți o numesc Nebuna, nebuna care refuză să se îmbolnăvească și să moară, și pe care o cheamă – iată un pas spre descoperirea unei identități tragice – Mirela, viețuiește printre picioarele trecătorilor, fiindcă ea stă cel mai mult culcată, sau așezată lângă un gard al trotuarului. Element de decor al indiferenței colective, Mirela primește rar daruri, scârbită parcă de gestul accidental al generozității. Nu cere și n-a cerut niciodată nimic. Câteva sute de metri mai spre Bucur Obor e o biserică. Unii năpăstuiți pândesc milostenia cu care enoriașii ies uneori din lăcașul dedicat credinței. Ea, în demna-i nebunie, nu stă acolo, unde viața i s-ar ameliora cu un colac și un pișcot. Stă aici unde adesea refuză, privind departe prin tine, prin noi, interesul care i s-ar cuveni ca om. Fiindcă forma ei e de om. Sunt multe asociații sensibilizate la viața câinilor străzii. E bine. Dar de ce niciuna nu se arată sensibilă la viața nebunei Mirela, cea care de veri și ierni locuiește trotuarul Colentinei, cu sute de mii de pași zilnici?

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre Singurătate”)

Parteneri