Scriitorul. El. Doctorița dădea semne de oboseală tot mai des. Ieșeam seara în parc. Ne plimbam ținându-ne de mână. Mâna ei transpira adesea, ceea ce nu se petrecea înainte. Părea că am mai fost pe aici. Noi doi, noi trei? De ce îmi vine în minte că eram trei? Plecam – atunci – de pe o străduță din Floreasca unde închiriasem o garsonieră, treceam pe Mircea Eliade, pe lângă reședința președinților, care mereu părea pustie, coteam prin Primăverii și apoi intram în Herăstrău. Mergeam seară de seară de-a lungul malului dinspre Casa Scânteii, până în spatele Clubului Diplomaților, cam o oră la dus, o oră la întors, aproape zece kilometri, socotisem. Am încercat să reluăm drumul, dar a obosit iute, și mi-a cerut să stăm pe o bancă. Un scuar din dreptul Palatului Elisabeta, între două oglinzi de apă, conține busturi și o provoc să le identificăm, fiindcă numele nu se văd decât dacă te duci la doi pași de ele. Am râs fiindcă pe mulți i-am încurcat, le-am dat alte nume, cu toate că ei au avut o clară identitate în cultura sau istoria națională. Așa se petrece mereu. Timpul șterge mimica istorică și confundă personajele.

Am cumpărat două gogoși de pe platoul care se află, la capătul unor trepte, spre bulevard și iar am stat o vreme să le mâncăm. Doctorița mănâncă îngrijit, de parcă s-ar teme să nu facă firimituri. Eu înfulec, de când mă știu. Ceva se schimbă între noi, văzând cu ochii, iar eu par cel care are inițiative. Hotărăsc să luăm un taxi până acasă și mi-a mulțumit din ochi. De ce ești așa, am vrut să întreb, dar m-am temut de parcă răpunsul mi-ar fi comunicat o tragedie. E seară din nou și femeia mea stă culcușită lângă mine. Plânge încet, pentru ea. Nu plânge, simt asta, pentru mine, cum a făcut de atâtea ori, mai ales în spital, ci pentru ceva care o privea direct. Am refuzat să mă gândesc la ce e mai rău, știam că a pierdut o sarcină, unica avută, era copilul nostru, pe care și-l dorea nespus, dar pierderea aceea mai cerea ceva. Timpul se scurgea peste noi lichid, ca o apă care nu udă, ci usucă.
x
Am luat din raft câteva cărți, unele neumblate, ca niște femei părăsite de dragoste. Cea mai mare încântare a cărții, fiindcă și cărțile au încântările lor, e să fie desfăcute, cum desfaci pulpele iubitei și acolo miezul fierbinte al sentimentelor și al cuvintelor se lasă atins. Am luat niște cărți cum aș lua niște amintiri și niște iubiri și niște părăsiri. Eu, Scriitorul, fiindcă așa m-a nivelat în anonimat Lucian Avramescu, ferindu-se de sine și pe sine de cel ce e, aruncându-mă în halatul anost al unui personaj care uită, sunt mai viu decât el și mai neuitător.El m-a îmbolnăvit de Alzhaimer, nevoit să uite prin mine, să se explice fără răspunderi grave. Eu, Scriitorul, iubesc și trăiesc cu asupra de măsură, viața mea se adună în cărți, mereu pitită după pseudonime, în spatele pijamalelor roz ale personajelor în care el ne îmbracă.
x

Din uitare te trezește uneori iubirea. Citesc o poezie care pare scrisă de mine, Scriitorul, nu de cel care m-a însărcinat cu propriile lui amnezii.

Știu că nu dormi nici tu la capătul lumii
Acolo unde este ziuă mereu
Și tu știi că aici, unde-i noapte întruna
Nu pot adormi nici eu.

E prea devreme pentru somn
Amintirile noastre se întâlnesc la jumătate de drum
Cum să nu le lași să se sărute
Demult o făceam noi, amintirile o fac acum.

Ce mai faci, îți e bine
Departele așa-i că doare puțin?
La ora asta am fi stat amândoi într-o odaie mică
Și poate am fi sorbit o cupă cu vin.

Știu că îți sunt uneori insomnie
Și tu iubito – mai am dreptul să-ți spun iubito?-
îmi ești insomnie la fel
Nu dormim unul din pricina celuilalt
De parcă patul, întins pe două continente, ar fi prea strâmt
și nu mai încăpem în el.

De la două capete de lume
De la două capete de univers
Ne spunem unul altuia ceva ca un fel de noapte bună
Ca și când am recita un vers.

Nu te preface, nu te preface, nu
Știu că nu dormi nici tu.

Ce pot adăuga, eu, Scriitorul? Puțin sau nimic. Și eu am iubit femei risipite în lume, continentele noastre au rămas departe unul de celălalt, dar sufletele și-au păstat o respirație comună prin oftat. Cea mai mare bucurie pentru cel ce scrie e să fie citit, toți spun asta și toți oftează în singurătate. Cât de singur a pierit Lev Tolstoi, într-o gară a nimănui, chiar dacă destui l-au căutat după aceea! Doctorița mea ar rămâne o formă abstractă de iubire, dacă, Dumnezeule, n-ar fi păstrat în pântec, urmașul meu, unul din ei, fiindcă am încă alții și n-aș obosi să mai fac.
Doctorița se apleacă încet peste ea însăși, viața pare că i se stinge încet, mai puțin viața iubirii și aici simt uriașa-mi vinovăție. Citește, înfofolită în halatul ei plușat, ca de obicei, peste umărul meu, mă încuviințează cu mimica, atunci când ia loc în fața mea și pot s-o văd, ca pe o ceață care, de sub un cer limpede, se strecoară afară plină de întuneric. Îmi arată iar cu degetul, fără să vorbească, un cuvânt în care au încăput litere din altul, iar eu repar repede pentru a mă întorce la scriere, scrierea care îmi îndulcește imaginația și îmi recapătă amintirile.
Când o femeie iubește și viața ei e întreagă în iubire își vrea uneori un urmaș. Un urmaș în iubire. Vine o vreme când asta, chiar ea mi-a spus, nu se mai poate. Voi bărbații, mi-a zis, sunteți încă multă vreme apți de însămânțare. Noi intrăm într-un fel de neputință, se cheamă banal menopauză, care nu este neputința de a iubi, ci neputința de a materializa iubirea. Dar tu, am zis, nu ești la ceea ce ai numit adineauri. Nu sunt. Sunt pe graniță. Dar imposibilitarea e aproape, iar cancerul meu a fost diagnosticat. Se lasă cel mai greu întuneric peste umerii mei care suportaseră atâtea.
Degetele se lipiseră de obrazul meu, mă țineai prin terminațiile articulațiilor care-mi vorbeau cu blândețea disperării. Noaptea care a venit era ca o căruță care hurducăie prin munți, dar eu simțeam că nu-s drumuri cu hârtoape, ci eleșteie în care ne scufundăm.
Următoarea săptămână a fost seacă. E un fel de a spune fiindcă eu am scris, iar ea mi-a citit și corectat, pe alocuri, pasajele care curgeau ca un râu de lacrimi din amintire. De ce?

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)