Viața mea se destrămase brusc, spune Scriitorul, povestindu-i Doctoriței lui tot, de-a fir a păr. Începusem să înțeleg că nu mai e nimic de reparat, de reînsăilat, fiindcă însăilare ar fi fost. Rânduiala murise, ca și tot ce clădisem până atunci, cu neodihnă, migală și dragoste. Fiica mea cea mare, dublu licențiată, cu doctorat la Sorbona, după o bursă de merit, și-a abandonat soțul, devenind sclava unui individ cu școală precară și morală absentă. Traficantul de mașini și droguri îmi pătrunsese în casă. Fiica mea ocupa o înaltă poziție bancară, avea în față o carieră strălucită, când șeful băncilor țării a chemat-o, spunându-i să aleagă între poziția pe care o are și soțul despre care primise informațiile cele mai alarmante. Atunci, în biroul acelui uriaș al banilor publici, și-a scris imediat demisia, pe care i-a aruncat-o în față cu dispreț. După ce n-a mai avut nimic, nici bani, nici case de vândut, a fost părăsită de cea mai odioasă lighioană pe care am întâlnit-o vreodată. Pe fiica lor, fiindcă din această combinație dementă a ieșit un copil izbutit, a văzut-o o dată în zece ani și atunci pentru a-i cere bani, fiindcă semna acordul, necesar de la ambii părinți, de a pleca într-o excursie cu școala în străinătate. Acolo nimic nu mai era conform cu ceea ce visasem, fiica mea a devenit prizoniera unei singurătăți tragice. S-a închis în casă și acolo e și acum. Mintea ei strălucită, limbile străine învățate de mică, soluțiile date unor dosare grele de avocatură, spețe care băgaseră în ceață multe minți, au fost de prisos. Ea îl așteaptă pe el și atât și-l va aștepta până va muri. Când eu nu voi mai fi va reveni cu certitudine să-i vândă ce îi va rămâne de la mine și nimeni din preajmă nu va fi capabil să-i facă față, fiindcă întotdeauna criminalul își paralizează victimele înainte de a le lua, cu rânjet și dispreț, ultima suflare.
Cum a putut face asta? – întreabă Doctorița care văzuse multe, dar cazul părea incredibil. Cineva m-a întrebat pe mine, ca părinte, dacă nu este ceva de natură sexuală. Cum e fiica ta? E o ființă cerebrală, am zis. Nu poate fi aceasta explicația. A citit enorm, de mică. Refugiată în cărți, poate că nu a mai avut timp să distingă, în viața de zi cu zi, personajele malefice, de cele care poartă în ele suflet adevărat și nu a învățat să se apere de ea însăși, de slăbiciunile ei, dacă au fost.

Am discutat mult, apoi mi-am amintit cum ne-am cunoscut noi și cum am îndrăznit s-o luăm de la cap, fiindcă fiecare, eu mai mult, tu mai puțin, duceam în spate poveri.
Doctorița, care de când se îmbolnăvise, obosea mai iute și uneori adormea sub privirea mea, a trecut pe nesimțite în somn, respirația era liniștită și am rămas privindu-i oglinda frumoasă a chipului, cu fine vinișoare pe obraji, cu urechile ei mici ca de gălbiori de pădure. Avem pe perete, alături, o poză cu părinții mei pe care ea o așezase cu grijă. Mama, care între timp s-a dus, a ghicit, înainte ca noi să știm, că e însărcinată și așa avea să fie, numai că toate s-au stins înainte de soroc. Îi îndrept ușor o buclă care i-a căzut lângă gură și o învelesc cu o pătură fiindcă e iarnă și în București caloriferele duduie doar la încasările de facturi.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)