În loc de „Buni zori!”. Despre singurătate (57)

lucian roman 4 1

De ce-mi amintesc atâtea acum, până la detaliu, până și aromele care dansau în aer, plimbate de curenți, și cum se explică amnezia totală prin care am trecut? Doctorița crede, fiindcă de când s-a retras de la spital, avem răgaz să vorbim, suntem doar noi doi, iar zilele, chiar dacă-s lungi, sunt acoperite cu viața noastră trăită, că a fost o boală cu totul specială, Alzheimerul nu se potrivește, e poate o boală scriitoricească atipică în care omul se vindecă de trecut printr-o uitare autoimpusă. Voința ta de a fi altceva, de a te reclădi altfel, este puternică. Povestește ea:
Păreai uriaș, de aceea te-am poreclit Urs. Erai îmbrăcat, în rarele noastre întâlniri de la început, cu un costum de vănătoare în care aș fi încăput și eu. Am mers undeva la țară, firește că acolo de unde provenim amândoi. Atunci erai încă pasionat de sportul cu arma pe care l-ai abandonat. Un prieten te invitase la o vânătoare de fazani. Stăteam, alături de tine, în spatele unei liziere. Se auzeau focuri răzlețe, soarele era sus, ziua de toamnă minunată. Pe deasupra noastră n-a trecut nicio pasăre cu coada lungă și penaj roșcat, dar păreai încântat de aer, sunete, parcă scriai poeme cu ochii, iar eu mă simțeam răsfățată de ziua aceea care părea fără sfârșit. Am intrat într-o vie alăturată, care fusese culeasă fără mare grijă, așa că pe corzi rămăseseră destui struguri brumați. Am mâncat bucuroși de la sursă. Eu am chiuit descoperind o viță de Muscat Hamburg complet neculeasă. Am stat jos, unul pe o parte, altul pe cealaltă a rândului de viță de vie, alegând boabele negre care aveau gustul toamnei târzii și toată aroma verii și a căldurii care se isprăvea. Nimic nu părea să tulbure armonia divină, fiindcă divină părea să fie. Dispăruseră de mult ecourile celor câteva împușcături trase în gol, cum aveam să aflăm la sfârșit, fiindcă fazanii ori nu erau, ori nu știau vănătorii să-i afle. Atunci s-a auzit un răgnet de moarte al unui om. Nu era departe de noi, fiindcă dincolo de pământul roșiatic, de râpa aceea care separa viile prin cărarea unui drumeag, începea, deasă, pădurea. Ursul mă omoară!- a mai strigat omul și apoi – fiindcă eu n-am avut curaj să intru acolo, iar tu ai intrat ca din pușcă, cu o agilitate pe care nu ți-o bănuiam, am auzit un foc de armă. Glasul tău m-a strigat să vin repede și m-am zgâriat printre tufele și rugii de mure intrând acolo cum am putut. Un vânător zăcea la pământ. Fața lui era acoperită cu scalpul, pe care ghearele animalului i-l trăsese de la ceafă peste toată fața și sângera cumplit. Nu trăisem, decât prin simulări la facultate, intervenții de acest gen. Aveam nevoie de bandaje. Tu ți-ai rupt cămașa și din fâșiile ei i-am oprit cum am putut sângerările. Omul avea trei coaste rupte, iar ursul, ucis de tine, printr-un foc tras de aproape, fiindcă nu avea de gând să-și abandoneze victima, zăcea uriaș lângă noi. A venit și prietenul care te invitase însoțit de câinii lui care scotoceau prin desișuri fazanii. Am încropit o targă din araci de vie și l-am dus pe rănit la prima mașină care s-a nimerit să fie a ta. Omul, prin norocul de a fi noi aproape, a scăpat ca prin minune, cu zile, după o spitalizare lungă. Fața, fiindcă l-am reîntâlnit întâmplător în București, era veterinar șef de județ și venise cu niște hârtii la minister, avea o lungă cicatrice, iar urmele cusăturilor încercate de un esteticien plastic aminteau o întâmplare care-l dusese foarte aproape de moarte. Au fost luni – spune Doctorița mea – în care te tot întrebai, tu care știi totul despre viața animalelor, de ce a atacat acel urs? De ce nu și-a abandonat victima după ce a neutralizat-o și părea gata s-o mănânce, cu toate că la ora aceea era hrană din belșug și pentru urși, inclusiv struguri? Ce căuta în acea zonă de deal, fiindcă viața lui e mai spre munte? Ce-urile astea au însoțit și ancheta celor de la protecția animalelor care te-au întrebat, enervându-te, dacă nu exista și altă soluție? Da, ai răspuns. Soluția ca omul să fie mâncat de fiară, lăsat sub labele ei și colții ei, iar următorul să fiu eu, fiindcă văzându-mă, a făcut mișcarea, pe care i-am retezat-o cu noroc, de a se răsuci spre mine. A fost un urs mâncător de oameni, dar încă nu știam că există așa ceva, iar cazurile, care-s descrise în cărți, sunt rare și explică simțul matern al ursoaicei. Aici era vorba de un mascul uriaș, singuratic, care pândise omul și atacase cu intenția de a-și devora prada. Acea raritate nu te-a depărtat de dragostea de pădure și drumeție, dar atenția – și a mea și a ta – devenise alta, eram mai prudenți, mai precauți în a alege pădurile, potecile. Pușca ai uitat-o pentru totdeauna în rastel.

Ce nu mi-ai povestit e că ani la rând am visat scheletul unui om care alerga prin pădure însângerat, un os al piciorului dansa parcă în aer, toate se dezlipeau și apoi din scheletul omului se alcătuia scheletul unui animal care alerga în cerc, de parcă el însuși voia să se prindă, ca în basmul cu coada ursului, dar scheletul nu mai avea coadă și iar se urca în două oase albe făcându-se om și fugind prin pădurea care era toată din cioturi și nori fumurii, gonind pe pământ. Sigur, nu te-am speriat cu acest coșmar și l-am ținut în mine până când s-a instalat uitarea și am șters din lăuntru-mi și ce ținusem ascuns.

De ce-mi povestești asta? Am întrebat fiindcă acea întâmplare ne marcase și nu ne făcea plăcere să ne-o amintim. Fiindcă, ai zis tu, ești Urs, un urs drag și care nu omoară pe nimeni. M-ai sărutat lung, iar mâinile tale nu s-au mai desprins de după gâtul meu, părând că vrei să mă ții astfel până la sfârșitul lumii, încolăcit în iubire. Sfârșitul lumii noastre, cea care ne fusese dată, cu urși ucigași și struguri brumați, uitați toamna târziu pe dealuri pentru sturzii și cocoșarii care umpleau văzduhul cu aripile lor de fluturi. Tu păreai o pasăre mică și te-am poreclit vrabie și de atunci tot Vrabie ți-am zis, sau Doctorița-Vrabie, supărându-te sau tresărind speriată când te chemam pe numele tău de botez, de parcă o înstrăinare s-ar fi instalat între noi. Porecla, devenită nume de alint, a rămas între noi ca o certitudine a conviețuirii în iubire. Nici pe mine nu m-ai strigat niciodată pe numele din buletin și dacă ai fi făcut-o aș fi aflat că între noi s-a rupt o punte, că ne-am întristat unul pe celălalt atât de tare încât reveniserăm la onomastica rece, declarație de despărțire, care nu fusese niciodată între noi, fiindcă atunci când ne-am cunoscut nu ne-am zis în niciun fel.

(Lucian Avramescu, fragment din romanul „Despre singurătate”)

Parteneri