Tună locomotivele cerului, tună
Norii ies buluc dintr-un tuci în văpaie
Se răzbună cineva pe ceva
Nu-i nici Sfântul Ilie, nici cel atât de liniștit, Nicolae

Doamne, știam că doar oamenii își pierd mințile pe pământ
În cerul tău rostuite păreau toate
Îngerii stăteau cuminți în jurul tău
Cuprinși de-o nesfârșită blajinitate

Ce se petrece, sfântul Petru s-a îmbătat?
Iartă-l și du-l la culcare
Sau poate că îngerii de atâta virginitate
Umblă pe stele călare?

Pământul, dintr-o parte în alta e un suspin,
Dumnezeii mărunți locul ți-au luat?
Unul pe altul se taie în săbii
Iar cuvântul la modă e decapitat

Zburdă virușii,
În palate regale stau pe soclu gunoaie
Cu cărțile se aprind sobele iarna
În lipsă convulsivă de paie

Tu, dacă ești, dacă n-ai fost detronat
Fă ceva, în cer ai desigur butoane,
Dă drumul pedepsei, cum ai slobozi vitriol,
Prin burlane

Aici, pe pământ, varză e totul
Chilugi sunt munții, tunși la chelie
Și lumea umblă bezmetică pe roți,
Flăcări scoate turbata ei herghelie

Dacă ai îmbătrânit și Tu, fă alegeri în cer
Pune-ți Fiul în loc, pe cel înviat
Te simt depășit?
Nu uita, Tu ai făcut lumea, iar de se prăpădește, ar fi păcat.

(Lucian Avramescu, din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”)